Revoluţionarul Mihail Montanu: „Roman a spus: «Trebuie să-l chemăm pe Iliescu!»“
0
Mihail Montanu, revoluţionar misterios şi ulterior protejat al noii puteri, l-a auzit pe viitorul premier rostind acest îndemn. Pe holurile de la TVR, Mihail Montanu a asistat la discuţii care confirmă că Ion Iliescu nu a fost un simplu „emanat al Revoluţiei“.
În galeria figurilor şi figuranţilor din decembrie 1989, Mihail Montanu (în prezent, 61 de ani) rămâne o enigmă. În istoria lui personală îi place să spună că valul revoluţionar l-a purtat întâmplător „din fundul Berceniului" până la Ministerul Apărării, ca reprezentant al Frontului Salvării Naţionale.
Mihail Montanu, lucrător la Energomontaj, a fost primul civil care a avut misiunea de a controla Armata. De ce Ion Iliescu l-a numit tocmai pe el? De ce a avut încredere în bărbatul pe care sfârşitul comunismului l-a prins nebărbierit de ceva vreme, în pantaloni de camfulaj şi nervos? Mihail Montanu a asistat la câteva momente-cheie. A fost, spune el, un martor incomod. De aceea a fost tras „pe linie moartă, în diplomaţie". A ieşit la pensie anul trecut, după ce din 2004 a fost consul general al României la Rio de Janeiro, în Brazilia.
„Dragă, am greşit"
Interviul cu Mihail Montanu începe din faţa vilei de la Patrimoniul Protocolului de Stat în care locuieşte, deşi nu-şi mai permite de mult să plătească 1.300 de euro lunar pentru chiria acestei locuinţe, trece fără inhibiţii prin câteva faze sexuale ale Revoluţiei române, care vor rămâne nepublicate, ajunge aici - „Iliescu m-a luat deoparte şi mi-a spus: «Dragă, am greşit, am crezut că faci parte din grupul nostru, dar nu faci. Trebuie să pleci»" - şi se sfârşeşte cu fostul revoluţionar visând la un loc bun în cărţile de istorie adevărată. Astăzi - prima parte a interviului!
Activiştii, ceruţi de „spontani"
„Adevărul": Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Mihail Montanu?
Mihail Montanu: Din 1979 până în 1987 am fost inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice, ajungând către final şef de proiect pe partea electrică a hidrocentralelor. Deci, inginer principal gradul 3. În martie 1987 m-am trezit cu o foaie de hârtie albă pe care scria «Decizie desfacere contract de muncă, fără asigurare loc de muncă». Motivul: rude în străinătate, că sunt potenţial duşman al statului. Era sora mea plecată legal, în 1979, în Germania.
Mă rog, până la urmă am reuşit să mă angajez la şantierul Montaj Instalaţii Automatizări Punere în Funcţiune, cu sediul undeva pe lângă CET Sud. Am lucrat acolo până în 1988, apoi am fost trimis să ajut la verificarea proiectelor de montaj la Cernavodă, la partea electrică, la cea clasică, nu la nucleară. Am înţepenit acolo încă un an. Prin 1989, în septembrie, am ajuns iarăşi în Bucureşti, pe post de piţifelnic, inginer proiectant la CET Progresul, în fundul Berceniului. Eu aveam, aşa, şi un trecut politic mai agitat în familie. Tata a făcut Canalul.
Acolo, în Berceni, v-a prins Revoluţia?
Da, aşa. Vin evenimentele de la Timişoara. Eu aveam doi nepoţi la Timişoara şi eram călare pe telefoane cu ei. Le dădeam de la un public, nu de-acasă, că îmi era şi mie frică. Îmi spuneau că lumea strigă, dar şi că sunt unii care sparg vitrine şi care nu vorbesc româneşte şi care incită lumea. Mi-am dat seama: „Tată, e clar, a început beleaua!".
Şi pe 21 decembrie?
De dimineaţă, la prima oră, la serviciu, frumos, elegant. Aveam biroul gol şi acolo, cu un creion, nu ştiu ce m-a apucat, că am început să fac o schemă de organizare a Guvernului, aşa cum ar trebui să fie, pe funcţii. Poate o să spuneţi că sunt nebun !
Poftim?!?
Da, făceam aşa, cu locuri goale, fără nume. Eram deştept.
Tancuri pe străzile Capitalei, o imagine care nu poate fi uitată
O Ladă cu gealaţi ruşi
Fără nume, fără nume, dar ascultaţi Europa Liberă, intuiaţi câteva posibilităţi?
În 1987, când m-au dat afară, tot scriam la Europa Liberă. M-au şi citit, m-au dat pe post. Îmi plăceau scrisorile lui Dinescu. Şi ăla era deştept. Deci, revenind pe 21, ascultam la difuzor şi se întrerupe mitingul. Mă ridic de la birou, mă pun la Dacie şi plec. Mi-am lăsat maşina undeva pe la Biserica Visarion, că în rest era nebunie. M-am dus în Piaţa Romană, la nivel cu Bulevardul Magheru. Între blocul cu coloane şi Hotel Turist era un lanţ de miliţieni. Şi-l întreb pe unu': „Aveţi, mă, gloanţe?". Apoi au început să apară cu dubele. Între dube vine o Dacie neagră. Şi din Dacie văd pe unul că întreabă: „Ce vreţi, bă, tovarăşi?". Era unul care semăna leit cu „împuşcatul", nu mi-am dat seama pe loc, era Andruţa, frate-su. Am văzut pe acolo o păpuşă spânzurată pe care scria „Ceauşescu".
Le-am zis: „Dacă nu vreţi să ajungeţi ca păpuşa, spuneţi-i lui Ceauşescu să cedeze puterea". Atât am apucat să spun, apoi am fost prins în înghesuială şi am fugit d-ăia cu dubele. M-am întors după-masă, spre seară. Începuse nebunia. Prima dată au trecut pompierii care au dat cu o zeamă de te ustura mâna, pe urmă au venit cu gaze lacrimogene. Cum tuşeam eu de la gaze, lângă mine trage o Ladă crem. Se dau jos patru gealaţi care vorbeau ruseşte. Se lăsase întunericul, începuseră tragerile în plan vertical şi-i văd pe ăştia că intră în mulţime şi se aud urlete: «Au, au, m-a împuşcat!». Trăgeau din buzunar.
Atunci m-am hotărât să plec, dar n-am putut că se făcuse cordon. Pe un stâlp, în faţă la Inter, unul cu portavoce striga: „Vrem Guvern Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan...". Ăla era Dan Iosif, identificat ulterior. Prima întrebare: „De unde avea ăla portavoce?". A doua întrebare: „De unde ştia exact cadrele de care era nevoie?".
Nevoia de zâmbetul larg al tovarăşului Iliescu
Tot atunci au fost şi primii răniţi, primii morţi?
Nu, ăştia erau rândul doi. Primul fusese peste zi când au intrat cu camionul peste unii pe la Sala Dalles. Pe la nouă seara, când au început ăştia cu intervenţia în forţă, m-am dus spre miliţieni şi unul era sectoristul de la mine de pe stradă. M-a lăsat să plec. Am ajuns acasă pe la unşpe noaptea. A doua zi, la muncă, am încercat să îi mobilizez pe toţi să vină în Piaţa Universităţii, dar rezultatul a fost contrar. M-am hotărât să mă duc singur. Când să ies, şeful meu de colectiv, cu mâinile întinse: „Nu pleci nicăieri, am anunţat Securitatea să vină să te aresteze!". N-am stat la vorbă cu el, i-am tras una în barbă, l-am pus jos, m-am urcat în maşină şi am plecat.
Am lăsat iarăşi maşina la Visarion. În fine, după mai multe peripeţii, ajung. Între mine şi CC era un rând de tovarăşi care stăteau cu spatele la CC şi cu faţa la noi, se ţineau de braţe şi strigau ca proştii „Fără violenţă, fără violenţă!". Toţi civili. Apare Ceauşescu. Iau steagul, îl rup pe genunchi, şi arunc eu ciotu' din partea de jos. I-a trecut pe lângă cap dictatorului. Când a văzut, ăla din spatele lui l-a luat, l-a băgat înăuntru şi în momentul în care el a dispărut de la balustrada balconului, am zis: „Băieţi, acum e momentul!".
Am rupt lanţul ăla de cetăţeni şi unde dracu' să te duci? Şi mă sui pe spinările unora care m-au împins până la fereastra din mijloc, pe pervaz, parcă trei rânduri de geamuri erau. Le-am spart cu piciorul, am intrat înăuntru, în sala mare de şedinţe. În sală au mai venit vreo trei ţigani după mine, care au început să „culeagă".
S-a păstrat filmat sau fotografiat momentul cu steagul? L-aţi mai văzut pe undeva după aceea?
Nu, şi multe momente care ştiu că au fost filmate n-au apărut. Pentru că ştiu că au fost nişte nemernici care au ascuns toate astea. Inclusiv Adrian Sârbu a făcut diverse. El a vândut ce a filmat atunci şi din banii ăia a făcut PRO TV. Dar stai să mă întorc în CC. Nu fusesem în viaţa mea acolo.Unii începuseră să deschidă dulapurile, pe acolo, unde erau uniformele, şi făceau inventarele la buzunare. Ăia luaseră leafa cu o zi înainte, mamă, ce de sute!... Eu am început să deschid uşile pe stânga. Prima uşă - o sală mare. Mi-am dat seama că de aici zicea Ceauşescu discursurile de Anul Nou.
Atunci mi-a venit o idee: trebuie să anunţăm populaţia că s-a uşchit ăsta şi că revoluţionarii au ocupat sediul CC, respectiv centrul de putere al statului. Am descoperit camera tehnică. Am găsit un telefon şi o listă de telefoane. Primul nume: Petre Constantin, preşedintele Radioteleviziunii. Pun mâna pe telefon şi vorbesc cu un Gigi acolo, nu ştiu dacă era el sau altul. „Uite aşa, cutare-cutare, sunt un revoluţionar care am ocupat clădirea CC şi doresc să ne faceţi legătura tehnică, astfel încât să anunţăm la televizor faptul că Nicolae Ceauşescu nu mai e şi că deja centrul de putere al statului este în mâinile noastre, ale revoluţionarilor". Ăsta: „De unde sunaţi, că vă sunăm noi imediat". Şi mă sună peste cinci minute şi îmi spune: „Nu putem să vă facem legătura pe postul naţional de Televiziune, dar vă trimitem doi operatori să filmeze".
M-am dus în camera cealaltă, una cu birou, să scriu comunicatul către ţară, în ideea că vin ăia să filmeze şi să am ce citi. Dat fiind afluxul foarte mare de băieţi care erau cu inventarele, am zis să încuie uşa, că mă deranjau şi nu puteam să scriu. Şi le-am mai dat o idee ălora de acolo, pentru că se striga „Armata e cu noi!". Zic la un Gigi: „Ia du-te, mă, caută un ofiţer pe aici şi adu-l încoace, ca să concretizăm ideea asta că Armata e cu noi!". Am scris doar trei sferturi din comunicatul către ţară şi aud în uşă: «Bum, bum!». Deschide un băiat uşa şi bagă unu' urât capul: „Vreau să intru. Sunt cutare, inginer energetic". „Vino, mă, încoace, cum ai zis că te cheamă?". „Petre Roman. Dar tu ce faci aici?".
„Scriu comunicatul către ţară, vizavi de ceea ce se întâmplă în momentul ăsta». Cred că era pe la doişpe jumate, înspre unu. „A, bună idee, ia să văd ce ai scris. Şi îmi ia foaia din mână, o citeşte şi zice că o încheie el". Şi a mai pus o frază acolo. S-a dus sus, în balcon, să-l citească. Veniseră de la Televiziune şi eu am rămas cu băieţii să filmeze pe acolo, să le prezint.
Petre Roman şi Ion Iliescu, umăr la umăr în zorii „democraţiei“
Petre Roman ştia drumul
De ce nu aţi citit dumneavoastră comunicatul?
Am oroare de mulţimi şi era nebunie. Petre Roman a coborât cam şifonat din balcon. Voaim să plecăm la Televiziune, ca să citim comunicatul ăla. Problema era că nu puteam ieşi. Şi atunci am zis: „Bă, băieţi, sărim în curtea interioară şi furăm o maşină de aici". Am ajuns, am pus jos vreo patru gealaţi care atârnau pe acolo şi-mi ziceau mie că nu se intră. „Bă, tată, cum să nu se intre?". Îi dau una, intrăm şi Roman zice: „Trebuie să mergem în Studioul 4!". Şi mă ţin după el.
Ştia pe unde să se ducă?
Voi ce credeţi? Dacă mergeam după el, înseamnă că ştia. Erau acolo: Voinea, Roman şi un general pe care ulterior aflu că îl cheamă Chiţac. Mai era un băiat care scria ceva pe un colţ de masă, Bogdan Teodoroiu. Ulterior a intrat Caramitru. Regizoarea de televiziune ne-a dat legătura şi Petre scoate hârtia din buzunar şi citeşte. Chiţac a bătut şi el câmpii, că Armata să nu tragă... Şi zic şi eu trei vorbe la final, dar nu au fost înregistrate. Zic: „Populaţia e informată că sediul puterii în stat, sediul CC, a fost ocupat de revoluţionari, ţara întreagă e cu noi, lumea întreagă e cu noi".
Am făcut, deci, prima declaraţie de politică externă. Şi pe urmă se bagă Caramitru: „Dictatorul a fost prins la Târgovişte". Asta mult înainte de a vorbi Iliescu. Deci în studioul ăla erau tot felul de tovarăşi cu priviri din astea dubioase. L-am recunoscut pe unul pe care îl ştiam eu mai demult, Dan Deşliu, care şi ăsta era nu mai spun cum...
Petre Roman, care era înaintea mea, zice: „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!".
Exact asta a fost formularea? „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!"?
Da, exact, textual. „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!". Şi eu ies după Petre Roman, pe acolo, pe culoar, şi aud nişte cucoane: „A venit tovarăşul Ion Iliescu!". E la director, la etajul 11.
La Televiziune, în direct, la 22 decembrie, şi căpitanul Cico Dumitrescu a făcut un apel similar: „Rog pe tovarăşul Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!".
Cine este Montanu?
-S-a născut pe 21.04.1949, la Bucureşti
-A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică
-În decembrie 1989 a fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi reprezentantul FSN la Ministerul Apărării Naţionale, însărcinat cu supravegherea operaţiunilor efectuate de Armată
-Din 1990 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, cu funcţii de conducere la Ambasada României în Namibia (1994-1997), Ambasada României în Malaysia (1999-2002). A fost şi consulul general al României la Rio de Janeiro (2004-2009).
Mâine în „Adevărul"
De ce l-a lăsat Iliescu pe Montanu şef peste Armată din partea FSN
Se încarcă comentariile...
