Pâinea neagră din cazarmă

Soţii Ceauşescu au fost oripilaţi de condiţiile de trai din unitatea militară de la Târgovişte în care au stat ascunşi trei zile. Ca să nu fie depistaţi de revoluţionari, Ceauşeştii s-au ghemuit jos, lângă bancheta din spate a unui ARO al Securităţii.

În decembrie 1989, cea mai mare cazarmă din Târgovişte era împărţită de două unităţi militare: UM 01417 şi UM 01378. Secretari de partid, în cele două unităţi, erau doi cumnaţi, ambii cu gradul de maior: Ion Ţecu, respectiv Ion Mareş. Îi aleseseră oamenii, pentru că erau popular printre ofiţeri.

Cei doi maiori au avut un rol determinant în preluarea Ceauşeştilor de la Miliţie. Mareş a venit cu ei, în ARO-ul Securităţii, iar Ţecu i-a întâmpinat în cazarmă. Şeful celor doi era colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte.

Ascunşi în maşina ARO a Securităţii

Ion Mareş rememorează acele clipe, când a decis destinul soţilor Ceauşescu. „Kemenici a plecat cu un ARO militar şi cu un camion din unitate şi s-a dus în faţa Miliţiei.

Când a ajuns acolo, i s-a spus: «A plecat Mareş cu ei!». A fost extraordinară această mişcare. Eu am plecat pe o stradă şi am ajuns cu ei în cazarmă, unde mă aştepta Ţecu. Când a venit Kemenici cu ARO şi cu camionul, a năvălit puhoiul de revoluţionari, veniţi din centru, de la Palatul Administrativ.

Îl voiau pe Ceauşescu, credeau că-i în ARO sau în camion. Kemenici le-a zis: „Nu-i la mine. Controlaţi!". Au controlat revoluţionarii şi ARO, şi camionul, dar n-au găsit nimic. Aşa am scăpat de ei".

Între acel moment, Ceauşeştii se aflau deja în cazarmă, aduşi de un ARO alb, al Securităţii, condus de colonelul Gheorghe Dinu, adjunctul şefului Securităţii Dâmboviţa. Ion Mareş: „Am trecut cu ei prin gara Târgovişte Sud, în condiţiile în care acolo erau între 500 şi 800 de oameni care strigau «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!».

Auzeau şi ei, din maşină. Ca să nu fie descoperiţi când treceam prin mulţime, i-am pus jos, lângă banchetă, iar Boboc şi Paise i-au acoperit cu trupurile lor. Am trecut încet, să nu-i irităm pe revoluţionari, şi-am ajuns în cazarmă. Soţii Ceauşescu se aflau în spate, încadraţi de Paise în dreapta şi de Boboc în stânga. Eu în dreapta şoferului, iar colonelul Dinu - şofer".

„Ne-au cerut apă minerală. De unde să le aducem?"

În cazarmă, «musafirii» erau aşteptaţi de maiorul Ţecu. Povesteşte Mareş: «L-am ajutat pe Ceauşescu să se dea jos. S-a uitat în stânga, în dreapta. Ea nu vroia să coboare. În final, i-a zis să coboare, că e in ordine.

Era o linişte de mormânt. Ţecu şi Kemenici <<curăţaseră» tot. Nu mai era nimeni pe-acolo. Nu ne-a văzut decât ofiţerul de la poartă. Atunci, Ţecu l-a luat pe Nicoale Ceauşescu la braţ şi l-a dus în biroul special pregătit, al locţiitorului pentru logistică - «Servicii», cum îi zicea pe atunci. Noi stăteam şi dormeam în birouri din 17 decembrie, de când se dăduse alarma de război.

În paturile alea i-a mutat pe ei. Erau paturi de fier în biroul ăla. Biroul se afla perete în perete cu cel al comandantului. Am luat-o la braţ pe Elena Ceauşescu. Am fost ultimul care a mers braţ la braţ cu Elena Ceauşescu. I-am dus în birou. Între timp, a venit domnul Kemenici, care evitase pe cât posibil să intre la ei. La uşă l-am pus pe locotenentul-major Stoica Iulian cu doi sergenţi. Înăuntru i-am băgat pe căpitanul Boboc şi pe Paise. Paise venise în uniformă de miliţian, doar că-şi rupsese epoleţii".

„Ce faceţi, îl omorâţi pe tovarăşul? Nu ştiţi că are diabet?"

Ion Mareş îşi trage sufletul, parcă pentru a nu pierde vreo nuanţă din tabloul de atunci. „Aici, în birou, am avut eu primele discuţii cu ei. De faţă au fost Boboc, Paise, Ţecu - aproape în totalitate. Începuseră să zică să le aducem apă minerală. Păi, de unde apă minerală? Am întrebat dacă le e foame şi au zis că da.

Aveam o fată la popotă - Ştefan Maria. M-am dus şi i-am spus ce şi cum. I-am zis că dacă mor, să spună copiilor şi soţiei mele. I-am spus să facă ea mâncarea şi să nu fie nimeni pe traiectorie între ea şi Ceauşescu. Să nu se atingă nimeni de tavă. Noi am încercat să ţinem secret cât mai mult. I-a adus mâncare ce era la popotă. Pârjoale cu fasole, ceai... asta a fost prima masă. Eu nu ştiam că el are diabet.

A făcut un pic de scandal că «de ce pâine neagră?». Şi când i-am spus că pâinea e pe cartelă, a întrebat: «Cum, pâine pe cartelă?». »Foarte simplu. Noi suntem patru persoane şi avem două pâine pe zi!», i-am spus. «Pâinea neagră e pâinea ostaşilor români, asta mâncăm noi!» El zicea că nu ştie nimic din toate astea. A luat să guste din ceai şi l-a scuipat. Elena a ţipat: «Ce faceţi, îl omorâţi pe tovarăşul? Nu ştiţi că are diabet?». Păi, de unde să ştiu eu că are diabet ? I-a adus apoi ceai fără zahăr. A gustat puţin din mâncare. N-a prea mâncat. Mai mult a ciupit. Nu aveau ei poftă de mâncare».

Mâine în „Adevărul" Acomodarea Ceauşeştilor cu viaţa din cazarmă