Ordin de la Bucureşti: împuşcaţi-i pe Ceauşeşti!

Presat de noua conducere a României să scape de dictatori, comandantul Garnizoanei Târgovişte a fost pe punctul de a-şi trimite la moarte propriii ofiţeri. De la primirea în unitate a Ceauşeştilor, colonelul Andrei Kemenici a fost asaltat cu semnale, sau chiar ordine explicite, că ar fi bine să termine odată cu cei doi prizonieri.

Fenomenul terorist care plana în jurul cazărmii de la Târgovişte, în care se aflau „odiosul" şi „sinistra", putea lua dimensiuni tragice. În primul rând, ordinele primite de militarii implicaţi direct în paza Ceauşeştilor au fost dubioase.

Comandantul UM 01417, Andrei Kemenici, a ordonat în mai multe rânduri subordonaţilor săi executarea celor doi dictatori. Ordinele sale erau adresate celor care-i păzeau pe Ceauşeşti sau echipajelor de pe transportoarele blindate care aveau misiunea de a deschide foc asupra încăperii în care se aflau dictatorii.

Axa morţii: Stănculescu - Voinea - Kemenici

Încă de la primirea în cazarmă a cuplului Ceauşescu, colonelul Andrei Kemenici s-a sfătuit de mai multe ori cu Bucureştiul în privinţa situaţiei celor doi. În cartea „Ceauşescu la Târgovişte" a lui Viorel Domenico, Kemenici a relatat unul dintre primele momente în care i s-a sugerat să-i „rezolve" pe dictatori.

„Intuiam deja pericolul asaltării în forţă a cazărmii. De aceea l-am mai sunat o dată pe Stănculescu, raportându-i situaţia şi cerându-i expres să trimită urgent forţele necesare pentru a-i lua din unitate pe cei doi. Răspunsul acestuia a fost dezarmant pentru mine: «Blocaţi-i acolo! Răspunzi cu capul de ei. Îi aperi ca pe lumina ochilor şi ţii legătura cu mine. Ai grijă, răspunzi cu capul!». Înaintea acestei discuţii mai avusesem una cu generalul Voinea, comandantul Arma­tei I. Voinea îmi spusese mult mai dur, mult mai tranşant, ţin minte cât voi trăi vorbele lui: «Bă, colonele, tu nu înţelegi că eşti terminat? Ori tu, ori el! Din Revoluţia asta nu scăpaţi amândoi. Bagă bine la cap: sau tu, sau el!». Legând cele două discuţii, am înţeles despre ce era vorba şi i-am raportat lui Stănculescu: «Tovarăşe general, înainte de a muri ei, murim noi. Nu-i dăm decât morţi!».

Iar el mi-a spus: «Da, dacă va fi cazul, recurgeţi la această metodă!»". Aceste dialoguri au avut loc în seara de 22 decembrie 1989, în intervalul 19.30-20.00. Din acest moment, orice atac asupra unităţii a fost considerat de Kemenici catastrofal. Colonelul a căutat situaţii în care să-i pună pe subordonaţii lui să „recurgă la metodă". Mai simplu, să-i împuşte pe Ceauşeşti, şi gata. Numai că ofiţerii care au primit aceste ordine au făcut tot posibilul să nu le execute. Ele erau date în aşa fel încât şi lichidatorii cuplului dictatorial riscau să fie, la rândul lor, lichidaţi.

„Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena!"

Unul dintre primele momente în care Kemenici a vrut să „recurgă la metodă" a fost dimineaţa de 23 decembrie. Nebunia a început după ce la unitate a fost primit misteriosul telefon prin care se cerea predarea Ceauşeştilor, „altfel, într-o jumătate de oră, cazarma va fi rasă de pe faţa pământului".

Episodul ne-a fost relatat de unul dintre cei care se ocupau de paza celor doi, maiorul Ion Mareş. „Am fost timpul provocaţi. Scopul era unul singur: să-i executăm noi. Kemenici ne-a spus mie şi lui Ţecu: «Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena! În caz că pică cazarma». Ăsta a fost ordinul pe care l-am primit eu cu Ţecu. Ce ordine au primit Stoica şi ceilalţi... sunt alte probleme. Eu notasem într-o agendă de-a mea cum se întâmplase până atunci, pe ore şi minute, tot ce-am făcut. M-am speriat, am rupt foaia, l-am întrebat pe Kemenici dacă pot s-o rup. M-am dus lângă blocul alimentar. Era un butoi - noi aveam butoaie cu nisip pentru pompieri. Pe 23 dimineaţa, când a început calvarul, am rupt foaia în bucăţi, pe care le-am îngropat în nisip. Era un fel de jurnal de luptă... Şi mă cheamă Kemenici cu hârtia. Păi, stai că... M-am dus la butoi, am răsturnat butoiul, am adunat bucăţile, am refăcut hârtia şi i-am dat-o lui Kemenici, să treacă în jurnalul acţiunilor de luptă".

Maiorul Ion Ţecu confirmă total ordinul primit de el şi de maiorul Ion Mareş de la comandantul Kemenici: „Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena!".

„Cade Comandamentul... omorâţi-i şi veniţi pe poziţie!"

24 decembrie a fost ziua în care ofiţerii UM 01417 au primit cele mai multe ordine de a-i împuşca pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu. Au fost ordine disperate date de Kemenici, care, la rândul său, era somat de la Bucureşti, din ce în ce mai des, să „recurgă la metodă".

Maiorul Ion Boboc se ocupa în mod direct de paza Ceauşeştilor. El stătea în camera lor, alături de plutonierul Constantin Paise de la Miliţie. Mărturia lui Boboc, publicată în cartea „Ceauşescu la Târgovişte" (autor Viorel Domenico), o întăreşte pe cea a maiorilor Ţecu şi Mareş.

„La orele 17.00 s-a întâmplat ceva ce seamănă cu un joc cu miză mare, deosebită. O diversiune, cred. S-a tras dinspre liceul de vizavi spre unitate. În acel moment s-a dezlănţuit focul concentrat din interiorul clădirii. Era un vacarm de nedescris. O hărmălaie şi o debandadă perfectă. Se trăgea de pe holuri, din birouri, din dormitoare, de sus. Un ecou înfiorător. Iar eu, fiind în interior, aveam impresia că se duc lupte pe hol, că au intat teroriştii în Comandament. De fapt, nu se auzeau decât zgomotele din interior. Din afară nu se trăgea. În aceste momente, comandantul trece în fugă şi spune: «Cade Comandamentul!... Omorâţi-i şi veniţi pe poziţie!... Salvaţi-vă cum puteţi!...». Şi a dispărut. După câteva momente s-a făcut linişte. Toţi părăsiseră Comandamentul. Rămăseserăm doar eu cu Stoica, păzin­du-i pe cei doi. Ulterior am aflat că, ajuns în poziţie, Kemenici anunţase oamenii că a căzut Comandamentul. Neavând curaj să executăm ordinul primit - uciderea celor doi -, am ieşit pe hol. Întregul Comandament era pustiu. Vraişte. Linişte. Toţi se retrăseseră în poziţie.

În birou sunau telefoanele... Nu mai era nimeni cu care să discuţi. Cui să-i ceri un sfat? Pe fereastră zărim în curte doar doi oameni cu armele îndreptate spre Comandament. Dispăruseră până şi cele două TAB-uri ţinute permanent pentru retragerea forţată a celor doi - unul la uşa din spate, altul în faţa Corpului de Gardă. Ne aşteptau probabil să ieşim. Atunci mi-am dat seama de scenariu: i-am fi executat pe cei doi, iar noi am fi fost împuşcaţi că nu i-am păzit, că am fugit, că am părăsit postul încredinţat. S-ar fi spus că cei doi tirani ar fi fost ucişi de necunoscuţi care ar fi pătruns în unitate în acele momente tulburi. Revenirea personalului în unitate s-a făcut fără să ne dăm seama cum. În circa o oră, după acest incident, oamenii erau deja fiecare la postul lui. Comandantul ne-a ocolit iarăşi".

„Trage un încărcător într-unul şi un încărcător în celălalt!"

Alt ofiţer care a stat în apropierea Ceauşeştilor, în perioada 22-25 decembrie, a fost locotenentul-major Iulian Stoica. El avea misiunea de a-i păzi pe dictatori din exterior, de la uşa camerei în care erau ţinuţi aceştia. Stoica susţine că a primit mai multe ordine de lichidare a celor doi dictatori. Motivul pe care i l-a dat comandantul, colonelul Kemenici, a fost că unitatea va cădea „în mâna duşmanului".

Iată ce a declarat Iulian Stoica, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989": „Personal am avut nişte dubii în privinţa comandantului unităţii pentru misiunea pe care mi-a ordonat-o. Am fost acuzat de trădare în dimineaţa de 25 decembrie. Mi se ordonase să-i ucid pe Ceauşeşti, fără judecată, în 24 spre 25 decembrie. Colonelul Kemenici mi-a ordonat asta. Totul s-a întâmplat când a fost canonada dintre noi şi liceu. A venit la mine, care eram pe hol, şi mi-a spus: «Am pierdut tot! Vin şi ne ia. Treci şi trage un încărcător într-unul şi un încărcător în celălalt!». Şi a plecat. A doua zi dimineaţa mi-a spus că am trădat. Pe 25 dimineaţa. Nu am executat ordinul şi bine am făcut. Un ofiţer a declarat că a avut ordin să tragă în mine. A spus că l-a întors cu transportorul cu mitraliera spre geam, unde erau cei doi, şi, dacă aude foc de armă în birou, să deschidă focul cu mitraliera de 14,5 milimetri. Eu intram, aşa, şi el era în faţa mea".

Iulian Stoica a fost primul ofiţer de la Târgovişte care l-a acuzat direct pe Kemenici că a vrut să facă măcel în cazarmă: mai întâi să fie împuşcaţi Ceauşeştii, apoi să fie ciuruiţi păzitorii-asasini ai Ceauşeştilor.

Încercările de suprimare a Ceauşeştilor

22 decembrie
- Între orele 19.30-20.00 - Ordinul de la Bucureşti: „Recurgeţi la metodă!"

23 decembrie
- Dimineaţa - Simularea de atac terestru şi aerian asupra Comandamentului. Andrei Kemenici: „Ioane, tu îl execuţi pe Nicolae! Ţecule, tu o execuţi pe Elena!"

24 decembrie
- În jurul orei 17.00 - Andrei Kemenici dă în fugă un ordin pentru Stoica şi Boboc: „Cade comandamentul... omorâţi-i şi veniţi pe poziţie!"
- Seara - Colonelul Kemenici dă un nou ordin locotenentului major Iulian Stoica: „Am pierdut tot! Vin şi ne ia. Trage un încărcător într-unul şi un încărcător în celălalt!"
- După ora 20.00 - Din ordinul lui Kemenici se pregătea o execuţie în tanc, în timpul unei deplasări spre Bucureşti.

24/25 decembrie
- Noaptea - Conductorul de TAB, plutonierul Stoican, a primit ordin de la Kemenici să treacă în transportorul Ceauşeştilor şi să-i împuşte.

Diversiunea cu tancurile

O altă variantă de a „recurge la metodă" era simularea unui nou atac. Primul scenariu cu atacarea cazărmii sau intrarea peste Ceauşeşti, cu execuţie sumară, nu a reuşit. Mai exista o modalitate: plecarea cu un convoi de blindate care trebuia să fie „atacat".

Tot în cartea lui Viorel Domenico, comandantul unei divizii de tancuri de la Teiş, locotenent-colonel M.E. Mutu, îşi aminteşte de un alt ordin ciudat al lui Kemenici: „În seara de 24 decembrie, latura dinspre nord a unităţii era atacată puternic. Spre tancul în care eram a venit un TAB cu un singur far aprins. Am întors unul dintre tancuri spre interior... Era comandantul obiectivului, colonelul Kemenici. M-a întrebat cam pe câte tancuri pot conta în eventualitatea unui marş rapid în afara zonei, eventual spre Bucureşti.

Nu venise un asemenea ordin, dar trebuia să avem o variantă în cazul în care forţe ostile s-ar infiltra în Comandamentul unităţii... Şi pentru situaţia în care nu am mai fi avut legătura cu Bucureştiul... Ce vom face atunci cu ei?... I-am comunicat că pot ieşi imediat cu 16 tancuri. Am dezbătut o oră. Dacă ar fi căzut cazarma şi noi am fi pierdut legătura cu ministerul, am fi ieşit cu blindatele şi cu prizonierii, într-o zonă anume, unde am fi încercat să organizăm apărarea. Dacă am fi fost atacaţi masiv şi acolo? Am fi rezistat cât am fi putut, după care i-am fi împuşcat noi pe Ceauşeşti. Oricum, n-ar fi scăpat".

„Te duci şi-i împuşti pe amândoi"

Noaptea de 24 spre 25 decembrie a fost petrecută de Ceauşeşti în poligonul unităţii, îmbarcaţi într-un TAB. Comandantul Andrei Kemenici a încercat şi aici să-i lichideze. De această dată, îi dăduse misiunea unui subofiţer, plutonierul Constantin Stoican. Să urmărim mărturia acestui subofiţer.

„În noaptea de 24 spre 25 decembrie, două TAB-uri însoţite de tancuri şi infanterie au fost încolonate în dispozitivul de luptă al unităţii. În primul TAB, condus de un mecanic conductor civil de la uzina din Moreni, se aflau cei doi Ceauşeşti împreună cu Stoica, Boboc şi Paise. În al doilea, condus de mine, se aflau colonelul Kemenici, locotenent-colonelul Dinu, plutonierul Birtan, un caporal radiotelegrafist şi un soldat - ultimii trei erau unguri. În timp ce caporalul tot bălmăjea la staţie «Stejarul, mă auzi? ... Stejarul, mă auzi?», pe oblonul comandantului au fost introduşi cu mare greutate doi saci, pe care i-a preluat Dinu, aşezându-i cu dificultate pe banchetă, lângă el. Chiar dacă ei ziceau că în cei doi saci sunt haine, eu sunt sigur că acolo erau doi oameni, că prea stăteau pe banchetă ca oamenii... Apoi îi auzeam respirând greu, n-aveau aer, şuierau...

Kemenici era în afara TAB-ului şi m-a chemat la el. Era în pufoaică şi ţinea mâinile în buzunare. Mă întreabă: «Mă, tu ştii cine-i în TAB-ul ăla?» Să spun, să nu spun? «Ce-am auzit şi eu... Dar nu sunt sigur». Şi-mi spune: «Dacă vrei să intri în istorie, te duci şi-i împuşti pe amândoi!». Asta a zis, apoi s-a dus la TAB-ul celălalt, l-a dat jos pe mecanicul-conductor şi mi-a ordonat mie să-i iau locul. M-am codit eu, dar nu aveam puterea să mă opun, îmi dăduseră şi lacrimile de frică. I-am zis ba că sunt neras, ba că mi-e ruşine să mă prezint în faţa comandantului suprem, în halul în care arătam. Până la urmă am urcat, mai mult împins. I-am văzut. Erau ei, amândoi îmbrăcaţi militar. M-am uitat la Stoica şi la Boboc. Moţăiau cu armele pe genunchi. Deschideau ochii cu mare greutate, apoi le cădeau pleoapele. Paise era lângă mine cu puşca blocată în crenel, spre afară, să nu o poată folosi în interior. Se tot frământa, se tot foia, se apleca spre cei doi şi şuşotea cu ei. Imediat după urcarea mea în acel TAB, cel cu momâile în saci a dispărut. Nu l-am mai văzut nici a doua zi. Eu m-am tot gândit, să fac, să nu fac ce mi-a zis.

Tot căutam momentul. Un nod în papură. Când eram dispus s-o fac, când mă lăsam păgubaş, în voia sorţii, mi-era frică şi s-o fac, şi să n-o fac. Aşa a trecut noaptea. Şi am primit ordin să ne întoarcem în unitate. Ajuns în faţa Comandamentului, am procedat şi eu cum văzusem că se făcea când erau readuşi în Comandament. Am ambalat motoarele să fac o perdea de fum ca să mascheze coborârea lor din TAB." Iulian Stoica avea să declare şi el, în 1998, că plutonierul Stoican i-a spus că avea misiune de la Kemenici să tragă atât în Ceauşeşti, cât şi în însoţitorii lor.