Ceauşescu voia să împrumute bani pentru o cămaşă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Camera în care au fost ţinuţi Ceauşeştii. De la dreapta la stânga: Ion Ţecu, Ion Mareş şi Grigore Cartianu.
Camera în care au fost ţinuţi Ceauşeştii. De la dreapta la stânga: Ion Ţecu, Ion Mareş şi Grigore Cartianu.

În cazarma de la Târgovişte, fostul dictator trecea prin momente de furie şi de umilinţă. Nicolae şi Elena Ceauşescu dormeau înghesuiţi într-un pat militar, de fier. Ei se mângâiau şi vorbeau în şoaptă.

În timp ce, la Bucureşti, un grup de „emanaţi" se instala la putere călcând pe cadavre, Ceauşeştii îşi continuau frământările în cazarma din Târgovişte. În clepsidra vieţii lor, nisipul se apropia de sfârşit.

Astăzi vom lăsa deoparte diversiunile menite să ducă la lichidarea subită, fără proces, a soţilor Ceauşescu. Vom selecta, în schimb, crâmpeie de viaţă surprinse de martorii oculari din cazarmă. Ce mâncau? Ce vorbeau ? Unde şi cum dormeau? Sunt întrebări care-şi vor găsi răspuns în rândurile de mai jos.

Doi într-un pat

Din seara zilei de 22 decembrie până în după-amiaza de 25 decembrie, soţii Ceauşescu au fost „cazaţi" într-o încăpere din Comandamentul UM 01417 Târgovişte, unitate de artilerie antiaeriană, condusă de colonelul Andrei Kemenici. Cazarma se afla lângă gara din Târgovişte, vizavi de Liceul de Petrol şi la mică distanţă de Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Miliţie + Securitate).

Doar de trei ori au fost scoşi Ceauşeştii din Comandament pentru a fi duşi în dispozitivul de luptă (câmpul din spatele cazărmii, întins până la şoseaua de centură, după care se află Combinatul de Oţeluri Speciale). Pe 23 decembrie au fost mutaţi într-un camion special, folosit ca punct de comandă mobil. Pe 24 şi pe 25, au fost „plimbaţi" cu TAB-ul.

În Comandament, Ceauşeştii locuiau într-o încăpere aproape pătrată (5,70 metri peretele exterior, 5,90 metri pereţii laterali), cu înălţimea de 4,00 metri. Camera avea două ferestre mari, înalte, cu grilaj de fier. Ferestrele erau acoperite cu pături, la fel ca în biroul comandantului, situat alături. Astfel, Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau vedea ce se întâmplă în afara celor patru pereţi. În schimb, auzeau ce se scanda în stradă.

În cameră se aflau trei paturi militare, de fier, care în nopţile precedente, începând din 17 decembrie, serviseră drept „culcuş" pentru câţiva ofiţeri din conducerea unităţii. În seara de 22 decembrie, după aducerea dictatorilor în cazarmă, Elenei Ceauşescu i-a fost repartizat patul din partea dreaptă, de lângă peretele care despărţea camera de biroul comandantului Kemenici. Nicolae Ceauşescu a luat în primire patul din mijloc. După o vreme, cei doi şi-au rugat păzitorii să-i lase să stea împreună. Militarii au acceptat, iar Tovarăşa s-a mutat alături de Tovarăşul, în patul din mijloc. Din acel moment, cei doi nu au mai fost despărţiţi. S-au ghemuit unul lângă celălalt, îmbrăţişaţi, mângâindu-se şi vorbindu-şi în şoaptă.

Chiuveta din colţ

În partea dreaptă a camerei, aproape de uşă, se afla o sobă de teracotă. Soba - care mai există şi astăzi, într-o clădire părăsită - funcţiona pe gaze.Pe partea stângă a încăperii se aflau o chiuvetă izolată cu un paravan înalt, de plastic (lângă peretele dinspre hol), un birou cu patru scaune (la mijloc) şi un pat (la fereastră). Acest al treilea pat din cameră era folosit, pe rând sau simultan, de cei doi paznici din interior ai Ceauşeştilor: căpitanul Ion Boboc şi plutonierul Constantin Paise - unul din partea Armatei, celălalt de la Miliţie.

Afară, la uşă, stăteau de veghe locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa.
La intrarea în biroul-dormitor exista un paravan prevăzut cu o uşiţă pe partea dreaptă. Peste acel paravan se putea privi în cameră, dar intrarea era posibilă doar pe uşiţa dinspre sobă.

În încăpere nu exista televizor, dar prin perete se auzea, pierdut, sonorul televizorului din biroul colonelului Kemenici. Ceauşeştii nu puteau auzi cine şi ce vorbeşte la TVR, dar acel bâzâit le stârnea curiozitatea.„Am construit combinate, am achitat datoriile..."

Detalii despre viaţa din interior au fost oferite de căpitanul Ion Boboc, în cartea „Ceauşescu la Târgovişte" (autor Viorel Domenico).

„Încă de când am intrat cu ei în biroul în care aveau să-şi trăiască ultimele zile, am primit ordin să-i păzesc înăuntru, în încăpere, să nu-i las împreună, pentru a evita o eventuală sinucidere. Stoica păzea încăperea din afară, să nu intre careva".

„Le era foame. Le-am adus chiftele, ceai şi pâine neagră de la popotă. A gustat ceaiul şi l-a scuipat cu greaţă. A muşcat şi din chiftea, urmând acelaşi gest. «Ce-s astea?», a zis. «Aduceţi-i ceai neîndulcit şi pâine albă!», a zis ea. «N-avem. Asta e pâinea pe care o mâncăm noi», i-am răspuns".

„L-am întrebat: «Ştiţi situaţia de la Timişoara?». El: «Nu am dat ordin să se tragă». Era nervos, agitat, ar fi vrut să continue fraza, a bâlbâit ceva, dar a intervenit ea: «Linişteşte-te,Nicule... Nu te mai agita». Îl lua în braţe, îl mângâia pe obraz, pe păr..."

„Ea: «Şi câte am făcut noi, Nicule, pentru ţară şi popor!... Am construit oraşe, combinate, am achitat datoriile externe... Şi acum să-şi bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat... Dar lasă, o să vadă poporul că trădătorii vor răul ţării... Cum te cheamă? De unde eşti?». Nu i-am spus cum mă cheamă, i-am zis doar că sunt din Piteşti. «Şi nu-ţi place cum arată oraşul? Câte blocuri... Păi, aşa era pe timpul părinţilor tăi? Câte am făcut şi în Piteşti!...» «Poporul a construit totul», i-am răspuns. I-am cerut voie să-mi aprind o ţigară şi mi-a permis. De atunci, am fumat întruna şi nu-l deranja. De fapt, cred că nici nu observa".

„Am greşit, nu trebuia să plec din comitetul central"

„Era ca un leu în cuşcă, se plimba de colo-colo, nervos, agitat, pe gânduri. Îl întreb: «De ce aţi plecat din Comitetul Central?». «Am greşit, nu trebuia să plec... Trebuia să rămân, să spun poporului...»

«Şi cum aţi plecat?» «A venit elicopterul şi am vrut să merg într-o întreprindere mare, la Republica, la 23 August... unde este o clasă muncitoare puternică, să-i pot aduna şi să le spun... Apoi ne-am îndreptat spre Dâmboviţa, la Târgovişte unde auzisem că e linişte... Dar am aterizat lângă Titu. Am luat de pe şosea o maşină roşie, apoi una albă şi am vrut să ajung la
Combinat să le vorbesc muncitorilor...»"

„M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?"

Căpitanul Boboc îşi continuă povestirea. „Se făcuse miezul nopţii şi el mi-a cerut să le aduc un televizor. I-am spus că nu mai e program, că programul se întrerupe din ordinul dânsului la ora 22... I se făcuse foame. Mi-a cerut să-i aduc brânză dulce şi apă minerală. I-am spus că n-avem, iar el s-a înfuriat: «M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?! Sunt preşedintele României şi comandantul vostru suprem!» «Vă rog să mă înţelegeţi, nu avem în unitate brânză dulce şi nici în oraş n-am văzut aşa ceva. Şi nici apă minerală, iar apa plată e otrăvită de terorişti». «Cine sunt ăştia?» «Dacă nu ştiţi dumneavoastră, eu de unde să ştiu? Au tras în popor şi acum trag aici.

Noi suntem atacaţi şi ne apărăm». Afară se trăgea. Ceauşescu era înfricoşat. Zice: «Vreau să mă duceţi la Comitetul de Partid, la tovarăşul Găvănescu!» «Nu se poate acum, trebuie să vă asigur securitatea... N-auziţi ce-i afară?». Demonstranţii erau în stradă. Scandau «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!». S-a concentrat un moment şi a descifrat mesajul celor din stradă. Li s-au întunecat privirile şi lui, şi Elenei. Atunci, el şi-a recăpătat încrederea în mine, în Armată chiar".

„Mă fixa cu nişte ochi înfiorători"

„El se frământa, se agita ca un turbat. Ea: «Nicule, linişteşte-te!... Hai să te culci, că e târziu...» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimbau câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord... Camera aceea îl sufoca. Era într-o stare de nedescris, ceva între aroganţă şi supunere, între putere şi neputinţă, între pisc şi prăpastie".

„Ea era ca un cadavru. Aveam impresia că-i moartă"

„În noaptea de 23 spre 24 s-a tras puternic, îndeosebi în poziţie, în dispozitivul unde fuseserăm noi de cu ziuă. El n-avea stare. N-a pus geană pe geană. Se tot frământa şi se tot deplasa de colo-colo în încăperea strâmtă în care supravieţuiam. Ea, în schimb, mai aţipea. Stătea întinsă în pat şi o mai fura din când în când somnul. Era ca un cadavru. Dormea cu gura deschisă, cu mâinile pe burtă. Avea o piele uscată şi galbenă... Aveam impresia că-i moartă".

image

Voia să-şi ia o cămaşă nouă

Pe 24 decembrie, trăirile căpitanului Boboc iau direcţii nedesluşite. „S-a pornit iar potopul de gloanţe. Prin geamul camerei în care ne aflam nu a trecut niciun glonţ. Deci, nu fuseserăm vizaţi. În acest timp, el s-a arătat foarte speriat. Intrase în panică. O sfeclise. «Ce e?» «Suntem atacaţi!» Cât s-a tras, au stat cuminţi ca nişte copii, căutând locuri mai ferite.

Simţeai în ei cum funcţionează instinctul de conservare, de apărare... După această furie războinică, au reînceput plimbările lui nervoase prin cameră. Nu erau trasee fără sens, ci erau gânduri transferate în mişcare. Dar cine să le descifreze când eu eram nedormit de o săptămână, lihnit de foamea pe care n-o mai simţeam, părăsit de şefi şi de subordonaţi, dezorientat şi fără informaţii, lăsat pradă pustiului de gânduri venite de peste tot, faţă în faţă cu cel mai pândit şi vânat om al acelor zile".

Elena, deranjată de guiţatul porcilor

Căpitanul Boboc trece prin alte provocări care-l pun la încercare. „În acea cameră erau şi câteva cărţi pentru învăţământul politico-ideologic, necesare ofiţerilor care lucraseră acolo. El a luat o asemenea carte, a frunzărit-o câtva timp, incapabil să se oprească asupra unei pagini, apoi a trântit-o, oftând, de unde o luase. După un timp, în unitate s-a auzit guiţat de porci. Ea a întrebat: «Cine ţipă aşa?». «Se taie porci», i-am zis eu. «Păi, cum aşa?! Asta e neruşinare! Situaţia e asta care e şi voi tăiaţi porcii...» Am căutat s-o calmez, să-i explic că în unitate sunt sute de militari cărora trebuie să li se asigure hrana, că nu se fac chefuri, că în asemenea momente cazanul trupei trebuie să funcţioneze. A intervenit el, împăciuitor: «Uite ce e, te rog, du-te la comandantul unităţii, cere-i nişte bani să-mi cumpăr o cămaşă, că asta de pe mine e murdară... Şi spune-i că azi vreau să mănânc cu ofiţerii la popotă... Să le spun că ţara e trădată...»".

Rugăminţile lui Ceauşescu au rămas fără rezultat. Căpitanul Boboc i le-a adus la cunoştinţă comandantului său, colonelul Kemenici, dar acesta nu a dat niciun răspuns.

Ceauşescu încerca să împrumute bani pentru a lua masa la popotă

O mărturie şocantă a fost făcută de locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Dâmboviţa. Dinu mai deţinea o funcţie: aceea de adjunct al şefului Garnizoanei Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. În această calitate, Dinu se afla în cazarma UM 01417 din 17 decembrie, de când fusese dată alarma cu indicativul „Radu cel Frumos".

Lt. col. Gheorghe Dinu

Mărturia colonelului Gheorghe Dinu, plină de agramatisme, a fost făcută „la cald", pe 28 decembrie 1989. „Din discuţiile purtate cu cei doi tirani, vipere îndreptate împotriva poporului, am concluzionat faptul, dealtfel lăsau impresia unor drogaţi, nu realiza nimic din cele ce se întâmpla - tot timpul profera insulte şi jigniri cum că am trădat cauza poporului, am încălcat jurământul militar, şi că vom da socoteală în faţa poporului şi clasei muncitoare. Faptul că nu realiza nimic este susţinut şi de faptul că la una din discuţiile purtate de către domnul Colonel Kemenici Andrei în prezenţa mea cu cei doi tirani, nr. 1 s-a adresat comandantului cu rugămintea să-l împrumute cu ceva bani ptr. a se înscrie la masă la popotă".

No title
No title
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite