„Am crezut că ne întâmpină cu artificii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Konstantin Ceabaniuk prezintă  radiografiile care demonstrează că soţia sa, Ala, a fost rănită în Oltenia
Konstantin Ceabaniuk prezintă radiografiile care demonstrează că soţia sa, Ala, a fost rănită în Oltenia

Printre sovieticii răniţi în ambuscada de la Brădeşti (Dolj) s-au aflat, pe lângă ofiţeri din Miliţia URSS, şi oameni simpli, precum soţii Ceabaniuk, care fuseseră la plimbare în Iugoslavia. La 24 decembrie 1989, cinci maşini înmatriculate în URSS au fost mitraliate pe şoseaua Filiaşi - Craiova. Printre cei 15 sovietici prinşi în ambuscadă s-au aflat cel puţin două cadre din miliţie.

Pe 24 decembrie 1989, la Brădeşti (Dolj), gloanţele "scuipate" din două TAB-uri ale Armatei Române n-au ţinut cont de stelele de pe umerii sovieticilor, lovind şi oameni simpli, care n-au ştiut nimic despre pericolele din România acelor zile.

În ediţia de ieri a ziarului nostru am prezentat mărturiile lui Ivan Lagutko, locotenent-colonel în MVD (Ministerul de Interne din Uniunea Sovietică), scăpat cu bine din ambuscada de la Brădeşti, unde cinci maşini cu cetăţeni sovietici au fost mitraliate de militari din Craiova.

Lagutko era însoţit în tranzitul prin România şi Iugoslavia de Sofia Demciuc, maior de miliţie în 1989. Mii de miliţieni, care în realitate erau agenţi secreţi din URSS, au fost semnalaţi pe tot teritoriul României în noiembrie şi decembrie 1989. Retragerea lor din România a fost cerută de Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul URSS la Bucureşti, într-o discuţie purtată cu Ion Iliescu la 27 decembrie 1989.

Continuăm astăzi serialul „Misterele Revoluţiei" cu un interviu luat soţilor Ala şi Konstantin Ceabaniuk (45, respectiv 47 de ani). România a fost pentru cei doi prima ţară străină pe care au vizitat-o. Au luat fiecare câte o piatră în gură. Ala Ceabaniuk s-a întors însă acasă şi cu un glonţ în ceafă. Femeia a supravieţuit, dar este invalidă de gradul trei. În ambuscada de la Brădeşti au murit doi oameni, iar alţi şapte au fost răniţi.

„Turişti" fără inimă

Declaraţiile soţilor Ceabaniuk îl pun într-o lumină proastă pe Ivan Lagutko, miliţianul care, la câteva săptămâni după episodul de coşmar, le-a promis victimelor că se va ocupa în mod direct de caz, dar nu l-a mai finalizat niciodată. Ciudat este şi comportamentul soţilor Nicolai şi Elena Sariko, cei care i-au invitat pe Ala şi Konstantin Ceabaniuk să facă excursia în străinătate. Nicolai Sariko a fost unul dintre răniţii de la Brădeşti, dar a refuzat ferm să ceară vreo despăgubire.

Soţii Ceabaniuk au mai povestit un fragment bizar petrecut în acea dimineaţă: „La aproximativ o oră după ambuscadă, o maşină cu numere sovietice s-a apropiat de TAB-urile Armatei Române. Le-am strigat să nu mai înainteze pentru că vor fi împuşcaţi. Au întors şi au plecat în viteză, iar pe noi ne-au lăsat acolo, chiar dacă au văzut că eram răniţi". Soţii Ceabaniuk trăiesc în prezent în Polonia, dar de mai multe ori pe an se întorc acasă, în oraşul Cernigov (Ucraina).

Konstantin Ceabaniuk: „Băieţii din Rivne lucrau la Miliţie"

Deşi nu l-a cunoscut îndeaproape pe Ivan Lagutko, locotenent-colonelul de miliţie prezentat ieri de „Adevărul", Konstantin Ceabaniuk a lăsat de înţeles că în grupul venit de la Rivne se mai aflau şi alţi lucrători la Ministerul de Interne din URSS.

„După coşmarul din România, l-am contactat pe Ivan Lagutko, din Rivne. După câte am înţeles, băieţii care au fost din Rivne lucrau la miliţia oraşului şi se ocupau de cazuri penale. Ivan Lagutko era şeful lor. Ivan s-a ocupat la început de acest caz. M-am întâlnit o dată cu el. Mai târziu, cei din Rivne au încetat să se ocupe de acest caz", ne-a declarat Konstantin Ceabaniuk.

În maşină cu Ivan Lagutko se mai aflau Valeri Valentinovici Spartak şi Vladimir Evghenevici Lozanov.

Profesoara Ala Ceabaniuk a fost împuşcată în prima ei călătorie în afara graniţelor URSS

Profesoara Ala Ceabaniuk a fost împuşcată în prima ei călătorie în afara graniţelor URSS 

Ala şi Konstantin Ceabaniuk,turişti sovietici: „Vor veni să ne omoare. Pentru ce să aibă martori?"

„Adevărul": Ce vă amintiţi din călătoria de acum 20 de ani, în România şi Iugoslavia?

Konstantin Ceabaniuk: Nu multe lucruri. În Polonia, unde locuim acum, avem documente, chitanţe pentru schimbul de bani şi astfel ar fi posibil sa urmărim tot traseul nostru. Cert e că prietenii noştri, soţii Elena şi Nicolai Sariko, ne-au invitat să mergem câteva zile în Iugoslavia. Ei cu invitaţia, noi cu maşina. Am acceptat imediat, întucât, la momentul respectiv, mergeau puţini oameni prin Europa. Era o lume total diferită.

Ala Ceabaniuk: În acea perioadă lucram ca profesoară de istorie modernă. Studiam cu copiii ţările socialiste. M-am gândit cât de bine ar fi să văd cum o duc oamenii acolo, nu doar să povestesc despre viaţa lor din cărţi şi din reviste!. Scopul călătoriei noastre a fost, cu siguranţă, turismul. Elena Sariko ne-a propus să luăm cu noi nişte marfă, pe care să o vindem. Să facem astfel şi ceva bani. Nu am avut multă marfă - nici iugoslavii, nici românii nu te lăsau să treci graniţa cu marfă de preţ. În plus, noi nu ştiam să vindem. Eu eram profesoară, aşa că vă daţi seama cât ne pricepeam la bişniţă!

Călătoreaţi des în străinătate?

Konstantin Ceabaniuk: Aceasta a fost prima noastră călătorie peste graniţe.

Dar nu ştiaţi că în România începuse Revoluţia?

Konstantin Ceabaniuk: Nu ştiam. Dacă am fi auzit undeva, ceva, atunci nu am fi trecut prin România. Am fi mers prin Bulgaria, numai să ocolim pericolul.

Cum v-aţi alăturat coloanei de maşini când aţi intrat în România?

Konstantin Ceabaniuk: Cu tot cu maşina noastră, au fost cinci maşini în coloană. Când ne-am apropiat de frontieră, am văzut în parcare automobile cu numere sovietice. Ne-am apropiat: „Salut", „Salut". „De unde sunteţi? Unde vă duceţi?" „Mergeţi cu noi?" „Bine". „Mâine dimineaţă ... Mergem în coloană...". Asta-i tot.

Aţi mai avut alte incidente în România, la dus şi la întors?

Ala Ceabaniuk: Ne-am oprit o dată când am văzut nişte copii care ne-au făcut semn cu mâna. Am oprit la ei. Ne-au cerut de mâncare. Noi le-am dat nişte portocale. Şi nu ştiu de unde au apărut nişte ţigani. Mi-au luat geaca şi au început să se bage în maşină, peste noi. Am trântit uşa şi am plecat. Pierdusem o geacă...

Citiţi şi:

Autobuz cu olteni mitraliat de Armată
"Adevărul" redeschide dosarele Revoluţiei: "Turiştii" sovietici de la Valea Rea

Ca iepurii, prin şanţuri

Cetăţeni sovietici aţi întâlnit pe drum?

Konstantin Ceabaniuk: Am întâlnit maşini cu numere sovietice. Dar să spunem că au fost multe sau puţine - este greu. Era prima noastră călătorie. Am vorbit cu un singur şofer din URSS. Era şoferul unui camion şi a întrebat dacă avem ţigări. Ne-a rugat să-i dăm şi lui, fiindcă îi ardea buza după un tutun.

Aţi trecut graniţa dinspre Iugoslavia spre România. Ce a urmat?

Konstantin Ceabaniuk: În zori am trecut graniţa. Nimeni nu ne-a avertizat de nimic. Coloana mergea bine, maşina noastră era ultima. La un moment dat, maşinile din faţă s-au oprit. Nu am văzut acele maşini care ne-au blocat drumul. Afară era încă întuneric, iar coloana a fost luminată de un reflector. În maşina era muzică. Eu fumam o ţigară, când am văzut cum maşina din faţă a început să meargă înapoi.

Şi tot accelera, iar oamenii din interior se băgau sub bord. Mă gandeam: "Ce fac? Sunt nebuni?" Am început şi eu să merg înapoi cu maşina şi, în acest moment: bu-hu-hu!... S-a spart parbrizul! Am auzit foc în rafale şi am văzut cum gloanţele se loveau de asfalt, producând scântei. Am deschis uşa, am sărit din maşină şi am strigat la toată lumea: "Fugiţi, măi, că ne omoară!".

Ala Ceabaniuk: Eu când am văzut lumina reflectoarelor, m-am gândit: „Iată ce bine ne întâmpină românii! Ia te uită, şi focuri de artificii! Aşa am înţeles eu atunci împuşcăturile. Mă întrebam: „Oare de ce ne primesc aşa?". Mi-a fost greu să-mi imaginez că militarii pot trage în civili. Atunci am simţit ca şi cum aş fi lovită de curent electric. N-am înţeles ce a fost. Apoi am văzut că sunt rănită.

Konstantin Ceabaniuk: Am fost mânaţi ca iepurii, în şanţuri, de soldaţii care trăgeau cu automatele. Iar Ala era în maşină şi nu putea ieşi. Noi ne aflam într-un şanţ, strigând: „Ala, Ala!". Ne era frică să ne ridicăm în picioare pentru că în jur zburau gloanţele.

Ala Ceabaniuk: Eu stăteam în maşină şi nu ştiam ce să fac. Mi-am dat seama că sunt rănită, dar mi-a fost frică să sar din maşină. Când a fost smulsă uşa maşinii, în final, am căzut, dar să mă târăsc undeva mi-a fost frică. Şi apoi au apărut nişte români şi au început să dialogheze cu cei care au tras în noi. Mi-am dat seama că nu vor mai trage. M-am ridicat şi am fugit.

Ala Ceabaniuk trăieşte cu un glonţ în ceafă

Ala Ceabaniuk trăieşte cu un glonţ în ceafă

„Am scos un glonţ din soţie"

Cine v-a dus la spital?

Ala Ceabaniuk: Când ne-am strâns împreună la marginea drumului, cineva plângea şi spunea că este rănit. Nicolai Sariko a început să se vaite că este rănit în mână. Eu am spus: „Opriţi plângerile! Şi eu sunt rănită şi tac! „. După vreo oră, a trecut pe şosea o maşină cu numere sovietice. Am început să strigăm: „Nu mai înaintaţi, acolo se împuşcă!". Ei s-au întors şi au plecat în viteză, pe noi nu ne-au luat, chiar dacă au văzut că suntem răniţi. Ne-a luat cu maşina un român.

Konstantin Ceabaniuk: Am fost duşi într-un orăşel mic (n.r. - Filiaşi). Chiar eu am scos un glonţ din Ala. Era imediat sub piele, cred că a ricoşat. Am scos un glonţ din soţie, vă daţi seama? La spital ne-au tratat bine. Alei i-au scos un al doilea glonţ. Când am cerut să-mi dea glonţul, au refuzat şi mi-au luat chiar şi glonţul pe care îl scosesem eu. Alei i-au pus perfuzii şi i-au făcut analize. Apoi am fost transportaţi la spitalul din oraşul Craiova.

Ala Ceabaniuk: S-a dovedit că în ceafa mea era blocat un alt glonţ, pe care nu au putut să-l scoată. Din spital auzeam cu se trage prin oraş. M-am gândit: „Dacă ei vor afla că suntem aici, vor veni să ne omoare. Pentru ce sa aibă martori?".

Ştiaţi româneşte? Cum aţi comunicat în spitalele din România?

Konstantin Ceabaniuk: Nu ştiam româneşte. Eu cunoşteam puţin limba engleză şi am fost unul dintre puţinii care nu au fost răniţi. Am contactat Ambasada URSS în România şi am întrebat ce să facem. Îmi puneau numai întrebări stupide: câţi suntem, numele de familie, câţi răniţi etc. Apoi ne-au spus că, în general, nu ne pot ajuta, fiindcă Ambasada se evacuează. Din Iugoslavia a venit jurnalistul Victor Nagin, împreună cu cameramanul Vladimir Zadorojni. Ei ne-au spus că trebuie să părăsim urgent România şi ne-a oferit să ne întoarcem în Iugoslavia.

Ala Ceabaniuk: La Belgrad, am fost internaţi doar eu şi Boris Kuzik, care era încă în viaţă.

Konstantin Ceabaniuk: La Ambasada URSS din Iugoslavia ni s-a spus să scriem tot ce s-a întâmplat cu noi, pentru că nu avem nici documente, şi apoi, când vom cere despăgubiri, vom avea nevoie de declaraţii. Am scris o declaraţie. Originalul e păstrat de mine în Polonia.

În URSS când aţi ajuns?

Ala Ceabaniuk: Eu am fost adusă cu avionul la Moscova, după o săptămână. Am fost tratată la Spitalul Burdenko, din Moscova, apoi în Cernigov şi apoi la Kiev. Am început să nu-mi mai simt o mână din cauza glonţului care a rămas în coloana vertebrală. M-a ajutat un doctor care trata cu acupunctură. După asta, starea mea de sănătate s-a stabilizat oarecum. Acum sunt handicapată de gradul trei.

Când soţul s-a întors acasă fără mine, părintii mei au crezut că am murit. Asta le-a afectat sănătatea. În aprilie 1990 a murit de cancer mama mea, care niciodată nu a fost bolnavă de nimic, iar după şapte luni a încetat din viaţă şi tatăl meu.

Ştiţi că românii v-au împuşcat pentru că au crezut că sunteţi terorişti?

Ala Ceabaniuk: O profesoară-teroristă: e ridicol! O profesoară şi un inginer - agenţi KGB! Ridicol!

Mâine în „Adevărul"

Concluziile din „Dosarul Brădeşti"

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite