„Inima îi pompa sânge prin gaura din cap“

Paul Buştiuc (stânga) şi Ion Dumitru aşteaptă ca vinovaţii pentru crimele din 23 decembrie 1989 să plătească

Ionel Dumitru şi Paul Buştiuc, doi dintre cei care au scăpat din măcelul de-acum douăzeci de ani, povestesc detalii şocante din dimineaţa de 23 decembrie 1989. După 20 de ani în care autorităţile au încercat din răsputeri să le ascundă, evenimentele de la Aeroportul Otopeni nu pot fi şterse din mintea supravieţuitorilor.

Paul Buştiuc şi Ionel Dumitru erau militari în termen la UM 0865 Câmpina, unitate de transmisiuni aparţinând trupelor de Securitate. Ei s-au numărat printre cei 83 de militari prezenţi în cele trei camioane aduse să apere aeroportul.

Au fost primiţi cu foc încrucişat, sub motivul că soldaţii ar fi fost terorişti veniţi să cucerească aerogara. În zona de foc a intrat şi un autobuz care transporta către serviciu angajaţi ai aeroportului. Bilanţul total e tragic: 40 de militari şi 8 civili şi-au pierdut viaţa.

„Eu m-am născut de două ori în decembrie. O dată pe 8, când m-a făcut mama, şi o dată pe 23, în 1989, când am scăpat viu de la Otopeni", îşi începe Ionel Dumitru povestea.

„Venisem de la Câmpina de două zile şi ne cazaseră în unitatea de la Băneasa. Pe la 4 dimineaţa s-a dat alarma, dar a mai durat vreo oră până ne-am urcat în camioane şi am plecat. Eram buimaci de somn, nu ştiam decât că ne chemaseră la aeroport", continuă Dumitru.

„Aoleu, mamă!"

Paul Buştiuc simte nevoia să intervină. Are o voce sigură, de om care a văzut şi a înţeles multe.

„Când am ajuns la punctele de control, ne-au făcut recunoaşterea cu lanternele. Au văzut că eram militari în termen şi nicidecum terorişti şi ne-au dat chiar şi o călăuză, ca să ne introducă în obiectiv. Şi totuşi, după câteva sute de metri, a început să se tragă în noi. Odată cu primele zgomote ale automatelor, am văzut găurile în prelata camionului, iar cei care fuseseră răniţi au început să ţipe. «Aoleu, mamă!»,  aşa strigau toţi".

„De ce să tragă în noi?"

Ca şi Paul Buştiuc, Ionel Dumitru s-a aflat în cel de-al doilea camion, dar n-a fost la fel de norocos ca şi camaradul său, care a scăpat nevătămat. „M-a lovit un glonţ  în partea stângă, deasupra şoldului. În secunda următoare m-a lovit altă rafală, direct în cască.

Mi-a zdruncinat capul! Am început să ţip şi, puteţi să râdeţi,
mi-am pus mâinile între picioare. Am zis: «Orice ar fi, numai aici să nu mă lovească, că poate fac şi eu un copil dacă mai scap!». Apoi, primul gând a fost să cobor din camion. M-am târât peste cadavrele colegilor şi am reuşit să ajung jos", rememorează Ionel Dumitru. 

Militarii de la Câmpina erau luaţi la ţintă din trei direcţii: de pe estacada aeroportului, de pe clădirea Departamentului Aviaţiei şi de la sol, unde, în spatele unor plăci de ciment, se afla un dispozitiv condus de locotenentul-major Ionel Zorilă.

„Se trăgea întruna. Am luat-o târâş către Departamentul Aviaţiei, de unde veneau gloanţele. Impresia mea era că sunt prins între Armată şi terorişti. Credeam că Armata trage în teroriştii aflaţi undeva în pădure, nicidecum în noi. Mă gândeam: «De ce să tragă în noi, noi nu suntem tot Armată?». Mi-am dat în scurt timp seama că noi suntem ţinta şi am vrut să mă ascund sub un TAB care se afla acolo, probabil ca întărire a dispozitivului de la sol. Am renunţat pentru că am văzut cum ne căuta cu turela. Eram culcat la pământ. Am simţit rafala cum a trecut pe deasupra, parcă zbura un supersonic la câţiva metri de mine", povesteşte Paul Buştiuc.

„M-a apucat de picioare şi a rămas aşa, încleştat"

„La un moment dat, a apărut autobuzul care aducea din oraş angajaţii aeroportului. Au început să tragă şi în el, i-au spart geamurile. Am înţeles că din autobuz au murit vreo opt. Norocul celorlalţi a fost că şoferul s-a dezmeticit şi a reuşit să dea cu spatele", intervine Ionel Dumitru. Paul Buştiuc ajunge într-un moment al istorisirii în care simte nevoia să ia o scurtă pauză şi să tragă aer în piept.

„La un moment dat s-a oprit focul, iar cei din dispozitivul de la sol ne-au strigat să înaintăm spre ei cu mâinile ridicate. Eram primul şi am ajuns cam la zece metri de trăgătorii conduşi de Zorilă. În spatele meu veneau mulţi dintre colegi, toţi cu mâinile sus. Au început iar să tragă de pe Departamentul Aviaţiei! I-am văzut pe ai noştri cum cădeau în spatele meu. Oprea Cosmin a ajuns până lângă mine, m-a apucat de picioare şi a rămas aşa, încleştat. Avea o parte din faţă zdrobită de un glonţ! Îi rămăseseră ochii, care străluceau cu putere. Puteam vedea cum îi bate inima şi cum îi pompează sânge prin gaura din cap! L-am visat multe nopţi la rând şi am avut nevoie de zeci de şedinţe la psiholog ca să pot merge mai departe", spune Buştiuc.

"Credeam că Armata trage în teroriştii aflaţi undeva în pădure, nicidecum în noi."
Paul Buştiuc
supravieţuitor

„Ce-o să zică tata când o afla că sunt terorist?!"

Scenele halucinante şi comportamentul inexplicabil al celor din dispozitivul de apărare al aeroportului au continuat şi după încetarea focului. Cei care au scăpat nevătămaţi din compania de la Câmpina au fost luaţi prizonieri în aeroport, în timp ce morţii şi răniţii au fost trataţi cu ură şi cruzime.

Ionel Dumitru îşi aminteşte: „Eram întins la pământ. Fusesem rănit în mai multe locuri, dar eram conştient. După ce s-a oprit focul, cei care trăseseră în noi au venit şi au început să strângă armele răspândite pe şosea. Erau militari ca şi noi. A venit la mine un ofiţer superior, îmbrăcat în uniformă de aviaţie. Avea vreo 55-60 de ani. Se uita la mine şi mă lovea în cap cu călcâiul. «Mă, teroristule, pentru cine luptaţi voi, mă?». Eu am rămas năuc. A chemat un militar şi i-a zis: «Împuş­că-l pe ăsta!», după care a plecat. Ăla care a venit era militar în termen. I-am zis că nu sunt terorist, sunt militar în termen, ca şi el. M-a întrebat de unde sunt şi i-am zis că din Ilfov. El a zis că e din Giurgiu şi în timp ce stăteam de vorbă, a apărut un taxi-furgonetă. Taximetristul şi cu militarul din Giurgiu m-au urcat în furgonetă şi aşa am ajuns la spital la Baloteşti, apoi la Elias", povesteşte Ionel Dumitru.

Privindu-l cum gesticulează, e aproape de necrezut că trupul său masiv a fost sfârtecat de atâtea gloanţe. „Eu am fost rănit cel mai rău dintre toţi supravieţuitorii. Am stat 101 zile în spital şi am suferit nenumărate intervenţii chirurgicale. Ultima a fost pe 4 martie 1990, când mi-au tăiat jumătate din colon pentru că mi-l atinsese un glonţ", mărturiseşte supravieţuitorul de la Otopeni.

„O stewardesă şi-a scos pantoful şi mi-a dat cu el în dinţi"

Paul Buştiuc a fost printre cei care au scăpat nevătămaţi de la Otopeni. După încetarea focului, el a fost luat prizonier în aeroport. „Ne-au dus în aerogară şi ne-au legat lângă nişte WC-uri. Ne-au bătut preţ de câteva ore. Cine trecea pe acolo ne înjura şi ne mai dădea câte una. O stewardesă şi-a scos pantoful şi mi-a dat cu el în dinţi! Degeaba le-am arătat actele şi le-am spus că nu suntem terorişti, ei o ţineau pe-a lor. Ne păzea un soldat cu automatul, era speriat şi el. Un colonel rotofei se plimba pe lângă noi şi-i zicea: «Dacă mişcă vreunul, împuş­că-l pe loc!".

Mărturiile fostului soldat al unităţii din Câmpina sunt edificatoare în privinţa haosului şi a manipulărilor care au dominat acele zile din decembrie 1989.

„Din moment ce toţi ne ziceau că suntem terorişti, am ajuns să nu mai ştim ce să credem despre noi. Mă gândeam că poate chiar suntem terorişti şi ne trimiseseră de fapt să cucerim aeroportul ca să fugă Ceauşescu din ţară. Lângă mine, Olteanu Ion, un băiat masiv din Mediaş, începuse să plângă. «Ce-o să zică tata când o afla că sunt terorist?!». I-am zis: «Lasă, bă, Ioane! Facem şi noi câţiva ani de puşcărie şi după aia ne dau drumul»", rememorează Buştiuc.

„A fost o greşeală"

Hăituirea militarilor de la Câmpina s-a încheiat într-un stil halucinant. „Pe la orele prânzului a venit un cadru şi ne-a spus, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: «A fost o greşeală! Sunteţi liberi să vă plângeţi morţii». Atunci, soldatul care ne păzea ne-a dat câte o ţigară. Eu nu fumam, dar
m-am apucat atunci şi m-am lăsat acum două luni. După ce am fumat câte-o ţigară, ne-au dus pe estacadă şi ne-au introdus în dispozitivul de apărare al aeroportului, lângă cei care trăseseră în noi cu câteva ore înainte!", îşi aduce aminte, cu indignare, Paul Buştiuc.

Când vine vorba despre vinovaţi, cei doi supravieţuitori dau din mână a lehamite. „Indiferent ce mi s-ar spune, sunt convins că trebuia să murim toţi în acea dimineaţă. Ne-au văzut după ce am coborât că suntem militari în termen, nu terorişti, dar au continuat să tragă. Zorilă, şeful dispozitivului care a tras de la sol, e mare mahăr în MApN. A primit patru ani de închisoare, dar n-a ispăşit o zi. Din contră, a fost mereu avansat", se descarcă Ionel Dumitru. 

„Bine le-a făcut!"

Ionel Dumitru, supravieţuitor al masacrului de la Otopeni, povesteşte o întâmplare pilduitoare pentru felul în care populaţia a fost manipulată în 1989. „În iunie 1990 eram la coadă la ulei. Două băbuţe în faţa mea: «Bine le-a făcut la teroriştii ăia de la Otopeni, bine le-a făcut!». Noi am fost consideraţi mult timp terorişti. Dacă am fi murit toţi, eram consideraţi terorişti şi acum. Familiile noastre rămâneau stigmatizate, erau familii de terorişti".

Mama, ameninţată în fiecare noapte

Doamnei Buteică i-au rămas doar fotografiile băiatului

Masacrul petrecut în decembrie 1989 la Aeroportul Otopeni a lăsat în urmă 48 de morţi şi tot atâtea familii îndurerate şi indignate. Marius Emanoil Buteică a plecat spre serviciu în dimineaţa acelei zile de 23 şi nu s-a mai întors niciodată. Autobuzul în care se afla şi care transporta angajaţii Aeroportului Otopeni a fost ciuruit de gloanţele celor din dispozitivul de apărare al aerogării.

Tânărul Buteică (22 de ani) a fost găsit patru zile mai târziu, la morga de pe Vitan-Bârzeşti, cu faţa tumefiată şi cu trupul zdrobit.

În cei 20 de ani care au urmat tragediei, Maria Buteică, mama lui Marius, s-a luptat cu nepăsarea autorităţilor şi a construit propriul scenariu despre moartea fiului său.

„El a fost rănit doar la un picior când s-a tras asupra autobuzului. Cred că a luat-o pe undeva, pe ocolite, şi a ajuns în aeroport. Am sunat acolo şi pe 23, şi pe 24 decembrie, iar cel care mi-a răspuns la telefon a spus că Marius trăieşte, că l-a văzut acolo. Am aflat că a participat la încărcarea unor terorişti libanezi morţi în acele zile şi pentru că văzuse prea multe a fost torturat şi omorât. Când l-am găsit la morgă, avea pantalonii rupţi în fâşii, cum îl târâseră pe pistă", se destăinuie femeia, cu ochii năpădiţi de lacrimi.

Căpitanul Aron Bugoiu, supravieţuitor al masacrului de la Otopeni, are altă variantă despre moartea lui Marius Buteică:

„Atunci când s-a tras asupra autobuzului câteva persoane au coborât din el şi s-au adăpostit în spatele maşinii. Se urcaseră pe bara din spate a autobuzului şi asta le-a fost fatal. Speriat, şoferul a dat cu viteză în marşarier şi i-a prins sub maşină pe cei aflaţi pe bara din spate, târându-i mai mulţi metri pe şosea".

Maria Buteică a fost prezentă în sala de judecată la aproape toate procesele din dosarul Otopeni şi a încercat fără încetare să afle adevărul despre tragedia de la aeroport. „Ani în şir am fost sunată în fiecare noapte şi ameninţată să-mi văd de treabă, pentru că nu voi afla niciodată adevărul", susţine Maria Buteică.