Despre cei şapte ani de-acasă
0Aş fi vrut să încep prin a vă spune o poveste frumoasă. O poveste care - din păcate - nu prea se mai spune. Sau, dacă se spune, nu o mai ascultă nimeni. Povestea celor ,,şapte ani
Aş fi vrut să încep prin a vă spune o poveste frumoasă. O poveste care - din păcate - nu prea se mai spune. Sau, dacă se spune, nu o mai ascultă nimeni. Povestea celor ,,şapte ani de-acasă"... O poveste având drept eroi mulţi copii din generaţia mea... Şi nu numai. O poveste pe care părinţii noştri ne-o repetau aproape zilnic. Şi care, culmea, chiar ne prindea în mrejele ei. Şi parcă voiam să nu se mai termine. Şi nu voiam să se termine pentru că părinţii noştri ne-o povesteau foarte frumos.
Poate că nu mi-aş fi reamintit toate astea dacă n-aş fi fost martorul unei discuţii - mai corect spus, al unui monolog interminabil - al unei prea tinere fete, posesoare (cum altfel?!) a unui mobil ultraperformant!!! Scena s-a petrecut acum câteva zile, în stradă, exact sub geamul meu, chiar în clipa în care ieşeam din casă. Din nefericire, locuiesc la parter... Ei bine, dragii mei, monologul mult prea tinerei fete n-ar putea fi aşternut pe hârtia (de altfel, mult prea răbdătoare) niciunei publicaţii oricât de josnice. Am rămas ţintuit în loc, ascultând siderat, uluit, îngrozit şi, nu în ultimul rând, scârbit.
Începând de la ultraomniprezentul şi ultraplictisitorul ,,fată" şi isprăvind cu trimiteri fără niciun fel de perdea la organele masculine, deşi, repet, vorbea o fată, monologul era o mostră perfectă a unui jargon oribil. Mă întrebam cu groază, în vreme ce mă îndepărtam de locul acţiunii cu paşi din ce în ce mai repezi, ce şi cum discută fata cu părinţii ei acasă...
Nu cumva şi părinţii ei vorbesc la fel? Nu cumva amărâta imită - poate fără să vrea - ce aude în casă? Părinţii or fi auzit vreodată, fie doar şi din camera alăturată, cam ce idioţenii debitează progenitura lor la minunatul mobil? Am uitat să precizez că individa era înconjurată de o gaşcă alcătuită numai din băieţi cu care sunt convins că reuşea să concureze fără niciun fel de probleme în materie de vocabular de gang.
Nenorocirea este că discuţia era mai mult decât unilaterală, probabil că de partea cealaltă a receptorului se afla cineva care nu mai reuşea să apuce la rând. Niciunul dintre însoţitori nu părea a fi deranjat în vreun fel de oripilităţile rostite în gura mare, de altminteri plină de gumă de mestecat... Se vedea că nimeni dintre cei prezenţi nu avusese parte de cei şapte ani din povestea pe care aş fi vrut să v-o spun. Şi atunci, mâhnit, m-am întrebat dacă mai are rost s-o povestesc cuiva, vreodată. Dumneavoastră ce credeţi?
Se încarcă comentariile...
