Să nu uităm de Revoluţia Oamenilor!

Azi se împlinesc 20 de ani de la debutul Revoluţiei de la Timişoara. Da, a Revoluţiei, cu „R” mare. Oricâte teorii ale conspiraţiei s-ar face, oricâte dezvăluiri despre participarea unor servicii străine ar apărea, un lucru este imposibil de negat: în România a avut loc o Revoluţie a Oamenilor.

Cine nu crede nu are decât să facă o plimbare în cimitirele eroilor, din Bucureşti şi din alte oraşe. Peste tot, sute şi sute de vieţi secerate. Cele mai multe, tinere. Nedrept de tinere. În memoria lor, în zilele care au urmat acelui 22 decembrie 1989, oamenii se opreau şi aprindeau lumânări, la Piaţa Universităţii şi în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, în Piaţa Operei şi pe treptele Catedralei din Timişoara şi în alte locuri însângerate de pe cuprinsul României. Credeam atunci, în entuziasmul meu de tânăr ce abia trecuse de 20 de ani, că aşa va fi tot timpul. Dar lumânările s-au stins foarte repede. Am uitat de Revoluţia Oamenilor.

Ne-am aruncat orbeşte în teoriile conspiraţiei, adesea pentru a le folosi ca pe un ciocan bun de dat în capetele celor pe care i-am considerat adversari politici.

Sigur, nu trebuie să fim nişte naivi. Nu ne putem imagina că evenimentele din România anului 1989 se aflau în afara sferei de interese a serviciilor secrete din ţările vecine sau ale marilor puteri. Cu toţii erau aici şi încercat să îşi plaseze oamenii din umbră în noile structuri. Probabil, au şi reuşit.

Iar nişte oameni mai bine organizaţi, mai motivaţi şi de o mie de ori mai cinici decât restul, au pus mâinile pe putere.

Putea fi altfel? De cine ar fi ascultat atunci Armata şi Securitatea? Dar clasa directorimii comuniste, în rândurile căreia se găseau şi destui tehnicieni capabili? Dar eşaloanele doi şi trei ale partidului comunist, care controlau practic toată economia şi administraţia?

Şi apoi, aşa cum nu există revoluţie fără revolta maselor, nu există nici revoluţie fără conspiratori. Îi găsim şi în revoluţia americană, şi în cea franceză, şi în cea bolşevică, şi în cea cubaneză, şi în toate celelalte. Dacă în România, conspiratorii au acceptat în mod conştient să-şi spele mâinile în sângele oamenilor nevinovaţi, chemaţi să apere Revoluţia cu mâinile goale, la Televiziune, în Piaţa Revoluţiei şi în alte locuri, atunci ei trebuie să plătească. De aceea, Dosarul revoluţiei nu trebuie îngropat, el trebuie dus până la capăt, cu o dreaptă judecată.

Dar toate acestea nu umbresc Revoluţia Oamenilor! Oamenii aflaţi atunci în stradă şi tributul de sânge au deschis calea pluripartidismului şi a economiei de piaţă. „Perestroika” de tip sovietic nu a fost, în România, decât o iluzie de o seară, până când oamenii, da, oamenii, au strigat în piaţă „Fără comunişti!” şi „Jos comunismul!”. Să nu ne facem iluzii: mulţi dintre cei care preluaseră puterea se imaginau atunci şefi peste un partid unic, poate puţin mai deschis decât cel comunist, în cadrul unui „comunism cu faţă umană”.

Tot Revoluţia Oamenilor a făcut ca în România să nu se poată instaura un alt regim decât cel democratic. Da, o democraţie adesea şchioapă, gălăgioasă, plină de corupţie şi demagogie. Dar o democraţie, în care ne-am simţit şi ne simţim oameni liberi, cărora nu le e teamă să-şi exprime punctele de vedere.  Poate că unii lideri politici s-ar fi imaginat nişte mici dictatori. Alţii visau la un regim militar. Nu au avut curajul. De ce? Oamenii îşi doreau prea mult să fie liberi.

Ca din senin, explodaseră partidele, multe dintre ele simpe fantezii – dar explodaseră. Peste 100, în doar câteva săptămâni. Apăruse, în doar câteva zile după acel 22 decembrie, o presă diversă, bogată, vibrantă. Poate naivă.  Dar atât de entuziastă! Oamenii se aşezau cu noapta în cap, la coadă, să cumpere ziare. Societatea se trezise brusc la viaţă. Oamenii erau pe străzi, discutau, dezbăteau, protestau, adesea se certau. Dar participau, erau acolo şi nu şi-ar fi dat această libertate pentru nimic în lume. E puţin? Aduceţi-vă aminte de frica ce ne paraliza pe toţi înainte de 1989!

Aceeaşi Revoluţie a Oamenilor a făcut ca România să rămână mereu pe drumul occidentalizării şi al europenizării. Să nu vi se pară puţin lucru! Au fost destui politicieni care s-au gândit, la un moment dat, la o autarhie. Alţii vorbeau de ”neutralitate”, de un fel de Elveţie a Estului – o iluzie, fireşte. Alţii, politicieni şi mari potentaţi financiar, se gândeau, de-a dreptul, la intrarea României direct în subordinea Rusiei, în cadrul Comunităţii Statelor Independente. Anii 90, mai ales în prima lor jumătate, nu au fost unii ai consensului euroatlantic. Dar toate acele proiecte fantrasmagorice au fost imposibil de pus în practică fiindcă oamenii, în imensa lor majoritate, şi-au dorit Occidentul, NATO, Uniunea Europeană. Şi orice proiect în direcţia opusă ar fi fost respins, imediat, ferm şi zgomotos.

Aceasta a fost Revoluţia Oamenior în România. Şi ea merită evocată, la fiecare Decembrie. Este o extraordinară lecţie despre libertate, pe care suntem datori să o spunem tinerilor, noi, cei care ştim şi ce înseamnă să nu ai libertate.

Iar dacă putem transmite lecţia aceasta astăzi, când la orizontul democraţiei noastre se ridică nori de furtună, este pentru că, acum 20 de ani, nişte tineri curajoşi au stat în faţa blindatelor şi au înfruntat armele strigînd: „Vom muri şi vom fi liberi!” Să nu uităm ce a însemnat gestul lor. Şi să nu uităm de Revoluţia Oamenilor.