Cât de puţin ar trebui

Românii ştiu că pot trăi suficient de bine în propria ţară, cu un minimum de efort colectiv. Tragedia este că nimeni nu este dispus, în absenţa oricărei constrângeri, să depună acest efort.

Românul are un spirit critic foarte pronunţat. Vede cel mai mic cusur al vecinului, al colegului sau al propriilor rubedenii. Se revoltă în faţa mârlăniei, a lipsei de scrupule şi a nedreptăţii, pune etichete, spune cum ar trebui procedat în atare situaţii şi dă verdicte. Izvorul înţelepciunii sale seacă instantaneu atunci când are posibilitatea de a face el însuşi ceea ce se cuvine.

Politeţea, înţelegerea faţă de cel mai puţin priceput decât el într-ale şofatului, de pildă, şi corectitudinea sunt valori pe care le pretinde altora, dar refuză să le ofere. Un motiv des invocat pentru această anomalie comportamentală este acela că, atât timp cât alţii nu se manifestă faţă de el aşa cum şi-ar dori, nu are rost „să se agite”. Chelnerul îi umflă nota de plată, frizerul nu-l tunde cum trebuie, dar îi ia bani mulţi, taximetristul şi şoferul de autobuz îl agasează cu manele, iar poliţistul îl transformă din victimă în agresor.

Omeneşte judecând, îl poţi înţelege. Românul spune că nu vrea „să cadă de fraier”, deşi acest lucru i se întâmplă la fiecare pas. El nu se simte dator să-şi deschidă larg ferestrele minţii şi să-şi aerisească creierul îmbâcsit de nesimţirea pe care o absoarbe prin toţi porii în societate. Preferă să se complacă în această stare de lucruri.

Românul de azi nu vrea să-i rămână dator aproapelui său cu vorbe. Ţine morţiş să-i plătească răutăţile gratuite cu aceeaşi monedă. „A fi tare-n gură” este filosofia sa de viaţă. Competenţa, buna creştere, răbdarea sunt percepute, la scară mare, drept slăbiciuni şi obstacole în calea realizării de sine. De aceea, mulţi dintre noi rămân, până şi astăzi, muţi de uimire atunci când trec graniţa vestică a ţării. O bună parte dintre ei nu se mai întorc niciodată şi ţin să împărtăşească această decizie, pe forumurile ziarelor naţionale, „fraierilor care n-au tăiat-o încă din România”.

Dincolo, în aşa-zisa lume civilizată, conaţionalul nostru se dă, vrând-nevrând, după majoritari. Înţelege că şmecheria ieftină nu ţine, chiar dacă proastele deprinderi încă îl macină. Ajuns la un anumit statut social şi reobişnuit cu normalitatea, emigrantul român devine foarte circumspect în privinţa conaţionalilor săi. Nu uită de unde a plecat, dar i-e frică de faptul că străinii nu-l vor considera niciodată egalul lor. În majoritatea cazurilor, temerile românilor stabiliţi „dincolo” sunt justificate. Zonele prospere ale Europei, Americii şi Australiei sunt asaltate de emigranţi care au scăzut ştacheta socială, fiind toleraţi pentru că muncesc pe bani puţini.

Românii, spre deosebire de alţii, ştiu că pot trăi suficient de bine în propria ţară, cu un minimum de efort colectiv. Tragedia este că nimeni nu este dispus, în absenţa oricărei constrângeri, să depună acest efort. Optimiştii spun că nu ne-am obişnuit cu libertatea, dar că asta se va întâmpla mai repede decât ne aşteptăm. Pesimiştii susţin, însă, că înclinaţia către compromis şi delăsare este întipărită în codul genetic moral al poporului român. La ce vedem pe stradă, nu ne rămâne decât să sperăm că pesimiştii nu sunt nişte optimişti mai bine informaţi.