Un "prinţ roşu", în fruntea Italiei republicane

pârghiile instituţionale ale statului", s-a plâns Berlusconi, afirmând că această situaţie "nu reprezintă voinţa poporului". Până la urmă însă, vrând-nevrând, trebuie să ia act de

pârghiile instituţionale ale statului", s-a plâns Berlusconi, afirmând că această situaţie "nu reprezintă voinţa poporului". Până la urmă însă, vrând-nevrând, trebuie să ia act de această situaţie.
Nicicând până acum în lumea occidentală un fost comunist nu a fost desemnat să ocupe funcţia cea mai înaltă în stat, cele întâmplate în Italia constituindu-se într-o premieră politică absolută. Amintind de "regulile bizare ale jocului politic italian şi personajele sale şi mai bizare", cotidianul german "Berliner Zeitung" descrie alegerea lui Napolitano ca "o capodoperă în materie de lucrătură politică".
Nu trebuie însă uitat că în Italia funcţia de preşedinte este mai mult formală. Pe de altă parte, Napolitano face parte din comuniştii reformaţi grupaţi în Partidul Democraţilor de Stânga, care a rupt cu marxismul. Deşi orientat spre stânga din fragedă tinereţe (în plin război, în 1942, când avea 17 ani, a creat un grup antifascist care a luat parte la numeroase acţiuni de rezistenţă), intrând în 1945 în Partidul Comunist, unde a ocupat poziţii importante, s-a remarcat dintotdeauna prin atitudinile sale moderate. A jucat un rol important, alături de Enrico Berlinguer, în criticarea poziţiei hegemonice a PCUS în mişcarea comunistă şi a fost unul dintre promotorii curentului numit "eurocomunism".
Pregătirea sa umanistă (s-a numărat printre admiratorii filozofului creştin Benedetto Croce) i-a atras o unanimă preţuire, ceea ce a făcut să fie invitat pentru a ţine conferinţe la prestigioase instituţii de cultură din Marea Britanie, Germania, şi lucru fără precedent în epoca respectivă, în SUA, unde a vorbit la Harvard şi Yale. El a dat numele său aşa-numitei "linii Napolitano" care preconiza o atitudine leală faţă de NATO. Membru al Camerei Deputaţilor decenii de-a rândul, a fost ales în 1992 preşedinte al ei - toate aceste poziţii şi calităţi atrăgându-i porecla de "prinţul roşu".
De aceea, nu e de presupus că alegerea sa va duce la schimbări politice spectaculoase. Mai mult decât o forţă politică, stânga reprezintă în Italia o stare de spirit. Steagurile roşii cu secera şi ciocanul pot fi întâlnite pretutindeni, de la adunările sindicale până la meciurile de fotbal. Este însă o stângă în stil "peninsular", fiind greu de conceput ca italienii cu spiritul lor rebel şi neconformist, înclinaţi spre "dolce vita" (sau "dolce farniente"), să se supună disciplinei de fier de tip totalitar. A încercat şi Mussolini să-i silească şi a eşuat.