Traian Băsescu a câştigat un război în care a pierdut majoritatea bătăliilor

„Ghici ghicitoarea mea“. Această frază, rostită de președintele Traian Băsescu în seara de 9 ianuarie 2012, avea să fie glonţul pe care acesta și l-a tras în picior cu o precizie de  care adversarii lui n-au fost capabili niciodată.

Glonţul a ieșit pe partea cealaltă în seara de 27 august, la ora 21.18, când Monitorul Oficial a publicat decizia Curţii Constituţionale de invalidare a referendumului privind demiterea președintelui Traian Băsescu. Trebuie să fi fost un proiectil dum-dum: a lăsat în urmă un trup politic sfârtecat, chiar dacă viu, o ţară răvășită și isterizată, o economie muribundă și o lume întreagă cu gura căscată. Au fost opt luni în care s-a purtat un crunt război pe trei teatre de operaţiuni: politic, juridic şi diplomatic. O analiză a celor trei planuri arată că Traian Băsescu a pierdut majoritatea bătăliilor, dar a câştigat în final războiul.

Luni, 9 ianuarie. Preşedintele intervine telefonic la un post de televiziune şi sugerează că popularul secretar de stat Raed Arafat ar trebui să fie cel care-şi dă demisia, şi nu ministrul cu a cărui reformă în Sănătate nu era de acord. Câteva sute de târgmureşeni, oraşul în care Arafat a pus temelia SMURD, au ieşit în stradă să protesteze.

După aproape trei ani de criză şi de măsuri de austeritate pe care Traian Băsescu a ţinut să le anunţe personal, spre a-şi menaja partidul şi Guvernul, nemulţumirea populară a explodat. Au urmat proteste în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării, care cereau demisia premierului Emil Boc, a Guvernului şi a preşedintelui Băsescu.

Bulgărele pornit la vale a fost preluat de către Opoziţie - mai exact, de către „alianţa politico-mediatică anti-Băsescu", aşa cum o numeşte gazetarul Ion Cristoiu. Opoziţia a declanşat în paralel greva parlamentară, iar parte din mass-media a întreţinut „flacăra vie" a revoltelor chiar şi când acestea deveniseră irelevante. „Protestele din ianuarie" au primit o primă satisfacţie în februarie.

Luni, 6 februarie. Premierul Emil Boc îşi depune mandatul împreună cu întreg guvernul său.

Joi, 9 februarie. Este desemnat premier Mihai Răzvan Ungureanu, şeful Serviciului de Informaţii Externe. Nici unul dintre miniştrii Guvernului Boc nu se mai regăseşte în noul Cabinet. La învestitura din Parlament, liderul PSD Victor Ponta ţine un discurs echilibrat, în care îşi arată disponibilitatea de a sprijini punctual proiectele noului guvern, însă anturajul politico-mediatic îi sancţionează dur „slăbiciunea" şi îl determină să se răzgândească. În următoarele 78 de zile, cât a fost premier Mihai Răzvan Ungureanu, are loc în Parlament o mişcare inversă celei petrecute în anii precedenţi: numeroşi parlamentari trec de la Putere la Opoziţie şi formează masa critică necesară demiterii guvernului Ungureanu.

Vineri, 27 aprilie. Moţiunea de cenzură depusă de Opoziţie este votată de 235 de parlamentari, Guvernul Ungureanu este demis.

Avertismentul şi primele provocări

Marţi, 1 mai. Dan Voiculescu declară, într-o emisiune la Antena 3: „Dacă preşedintele Băsescu nu-şi dă demisia în 30 de zile, îl suspendăm noi în 60 de zile". Mulţi au crezut că Voiculescu dădea doar glas unei mai vechi obsesii şi nimic mai mult. Aveau să treacă doar 59 de zile până la suspendare.

Luni, 7 mai. Guvernul Ponta este învestit, miniştrii depun jurământul la Palatul Cotroceni. Preşedintele Băsescu intră într-o neaşteptată perioadă de tăcere de câteva săptămâni. În schimb, Victor Ponta declară, provocator şi tot mai insistent, că el, şi nu preşedintele Băsescu ar trebui să reprezinte România la Consiliul European din 28 iunie.

Duminică, 10 iunie. Alegerile locale sunt câştigate zdrobitor de Uniunea Social Liberală.

Miercuri, 13 iunie. Guvernul Ponta emite o ordonanţă de urgenţă prin care Institutul Cultural Român trece de sub autoritatea preşedintelui sub cea a Senatului. Preşedintele Băsescu critică măsura şi foloseşte pentru prima dată, la adresa premierului, apelativul „dottore", cu referire la titlul său de doctor în drept.

Plagiatul şi plecarea la Bruxelles

Luni, 18 iunie. Revista „Nature" publică un material în care îl acuză pe Victor Ponta că şi-a plagiat lucrarea de doctorat. A doua zi, Victor Ponta declară că nu demisionează ca urmare a acestei dezvăluiri, întrucât ar fi un atac politic orchestrat de Traian Băsescu.

Miercuri, 27 iunie. Guvernul emite o ordonanţă de urgenţă prin care Monitorul Oficial era trecut din subordinea Camerei Deputaţilor în cea a Guvernului. Cum avea să se dovedească ulterior, este primul pas în ceea ce urma să devină planul de înlăturare a preşedintelui Băsescu.

Joi, 28 iunie. În pofida unei decizii a Curţii Constituţionale, premierul Ponta participă la Consiliul European de la Bruxelles, după ce, împreună cu ministrul de Externe, Andrei Marga, a blocat includerea pe lista participanţilor a lui Traian Băsescu.

Vineri, 29 iunie. Se încheie sesiunea ordinară a Parlamentului, dar majoritatea nou creată în aprilie decide convocarea de sesiuni extraordinare şi săptămâna următoare, atât în plen, cât şi separate pentru cele două Camere. Pe ordinile de zi - chestiuni fără importanţă aparentă. Printre acestea, prezentarea de către Victor Ponta a unei informări privind rezultatele Consiliului European.

Operaţiunea „Monstrul"

Marţi, 3 iulie. Începe atacul în ambele Camere ale Parlamentului. Vicepreşedinţii Camerelor preiau în forţă atribuţiile preşedinţilor, profitând de majoritatea din Birourile Permanente, şi apoi plenurile îi revocă pe Avocatul Poporului,  singurul care poate ataca ordonanţele de urgenţă ale Guvernului înainte să devină legi, şi pe preşedinţii celor două Camere. Preşedintele Camerei devine Valeriu Zgonea (PSD), iar al Senatului - Crin Antonescu (PNL).

Miercuri, 4 iulie. Guvernul emite o ordonanţă de urgenţă prin care taie dintre atribuţiile Curţii Constituţionale şi pe aceea de a cenzura hotărârile Parlamentului -  adică inclusiv pe cele luate în ziua precedentă. Ordonanţa e publicată imediat în Monitorul Oficial, şi abia după aceea sunt publicate şi hotărârile luate în Parlament în ziua precedentă.

Joi, 5 iulie. Parlamentul se întruneşte în şedinţă extraordinară şi decide declanşarea procedurii de suspendare a preşedintelui Băsescu. Curtea Constituţională este somată să-şi dea avizul consultativ în termen de 24 de ore. În aceeaşi seară, la ora 19.00, Guvernul e convocat în şedinţă extraordinară şi adoptă o ordonanţă de urgenţă în care este abrogat, printr-o derogare la lege, cvorumul de participare la referendumul privind demiterea preşedintelui. Ordonanţa e publicată în Monitorul Oficial în aceeaşi seară, la ora 21.30.

Vineri, 6 iulie. Parlamentul decide suspendarea preşedintelui Băsescu, deşi CCR nu constatase încălcări grave ale Constituţiei. Referendumul de demitere este fixat pe 29 iulie.

Duminică, 29 iulie. Ziua referendumului. Participă la vot 8.459.053 de cetăţeni (46,24% din cetăţenii înscrişi în listele electorale), dintre care 7.403.836 (87,52%) votează pentru demitere, iar 943.375 (11,15%) împotriva demiterii.

Dacă politica ar însemna doar voinţa majorităţii, putem observa că Traian Băsescu şi partida sa nu au câştigat nicio bătălie politică în anul 2012 - nici în Parlament, nici în scrutinul popular, în vreme ce partida USL le-a câştigat pe toate. Revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni se datorează bătăliilor duse pe alte două teatre de operaţiuni: în plan juridic şi în plan diplomatic.

Bătălia juridică. Băsescu îşi adjudecă victoria care contează

Pregătită cu o remarcabilă minuţiozitate, bătălia juridică a vizat în primă fază atingerea simultană a şase obiective majore: modificarea Legii Curţii Constituţionale şi a Legii referendumului, revocarea Avocatului Poporului şi a preşedinţilor celor două Camere şi, în sfârşit, însăşi suspendarea preşedintelui.

Victorie inutilă

Legea Curţii Constituţionale era necesar să fie modificată în sensul de a se retrage dintre atribuţiile sale aceea de a cenzura hotărârile Parlamentului. Parlamentul, în sesiunea ordinară, adoptase deja o lege în acest sens, însă aceasta fusese atacată la Curtea Constituţională de către PDL şi îşi aştepta verdictul. Pentru a evita orice risc, Guvernul a adoptat în paralel, pe 4 iulie, o ordonanţă de urgenţă care reglementa exact acelaşi lucru.

Pe 10 iulie, Curtea a decis că modificarea adusă legii în Parlament este neconstituţională, dar nu a uitat nici de gestul Guvernului, de a dubla legea printr-o ordonanţă de urgenţă, şi a evocat în verdict „comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională". Prin urmare, Curtea şi-a reţinut pe mai departe dreptul de a cenzura hotărârile Parlamentului, dar numai pe acelea care afectează valori şi principii constituţionale.

A fost o victorie pe plan juridic a partidei Băsescu, dar o victorie practic inutilă, căci au urmat în aceeaşi zi patru decizii în care PDL şi Băsescu au pierdut. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile cele trei hotărâri ale Parlamentului de revocare a Avocatului Poporului şi a şefilor celor două Camere, părţi componente ale planului de suspendare. Curtea a considerat că aceste hotărâri vizau schimbări şi numiri de persoane şi, chiar dacă s-au făcut prin încălcarea regulamentelor Camerelor, nu sunt de competenţa sa să le judece.

Argumentaţie inedită

Cea de-a patra sesizare respinsă ca inadmisibilă de către Curte a fost cea formulată chiar de către preşedintele Băsescu, prin care acesta ataca hotărârea de suspendare a sa de către Parlament. Acţiunea a avut forma unei solicitări de soluţionare a unui conflict constituţional între preşedinte şi Parlament şi a avut o argumentaţie inedită.

Textul constituţional sună aşa: „În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat". În interpretarea preşedintelui, mai întâi trebuie să existe şi să fie certificate faptele grave de încălcare a Constituţiei, şi abia după aceea Parlamentul poate - SAU NU - să-l suspende pe preşedinte. Cu alte cuvinte, Parlamentul are mai degrabă dreptul să nu-l suspende chiar dacă a încălcat grav Constituţia, decât să-l suspende cu toate că nu a încălcat-o deloc. Curtea a respins însă această interpretare, cu opinia separată a judecătoarei Iulia Motoc.

Marea miză

Dar cea mai importantă victorie a partidei Băsescu a vizat Legea referendumului - mai exact păstrarea în lege a cvorumului de participare, de jumătate plus unu dintre cei prezenţi pe listele electorale. Istoria zbuciumată a acestei legi nu putea să atragă decât o continuare pe măsură.

În anul 2000, când a fost adoptată, Legea referendumului  prevedea cvorum pentru toate tipurile de referendum, atât la cel local, cât şi la cele trei tipuri de referendum naţional: de modificare a Constituţiei, de demitere a preşedintelui şi la cel pe probleme de interes naţional. În plus, demiterea preşedintelui putea fi făcută nu doar prin îndeplinirea cvorumului de prezenţă, dar şi dacă votau DA jumătate plus unu dintre toţi cetăţenii înscrişi în liste, adică vreo 9 milioane de oameni.

În anul 2007, după declanşarea precedentei proceduri de suspendare, Parlamentul ostil preşedintelui a anulat, printr-o derogare la lege, cvorumul de participare şi a decis că preşedintele poate fi demis doar dacă spun DA jumătate dintre cei prezenţi la vot. Atunci, cvorumul oricum nu a contat, întrucât preşedintele a câştigat zdrobitor scrutinul.

Legea a rămas aşa până în aprilie 2012 când, în ultimele săptămâni de viaţă, majoritatea dominată de PDL a readus legea la forma iniţială, de dinainte de 2007: şi la referendumul de demitere a preşedintelui e nevoie de cvorum, dar demiterea este aprobată tot dacă votează DA jumătate plus unu dintre cei înscrişi pe liste.

În iunie, doi deputaţi PSD propun modificarea legii şi o aduc la un compromis rezonabil: păstrează cvorumul de participare, dar preşedintele e demis dacă votează DA jumătate plus unu dintre cei prezenţi la vot. Legea e atacată la Curtea Constituţională şi la începutul lui iulie îşi aştepta verdictul.

În seara de 5 iulie, după ce procedura de suspendare a fost declanşată, Guvernul Ponta emite o ordonanţă de urgenţă care abrogă din nou cvorumul. Pe 10 iulie, CCR declară constituţională legea modificată de Parlament, dar luând act şi de ordonanţa Guvernului, adaugă o precizare crucială: legea e constituţională în măsura în care asigură prezenţa la vot a jumătate plus unu dintre alegătorii înscrişi pe liste. Cvorumul era din nou introdus: preşedintele poate fi demis de jumătate plus unu dintre cei prezenţi la vot, dar numai dacă vin la vot jumătate plus unu dintre cei prezenţi pe liste.

Cum la referendumul din 29 iulie au venit la vot doar 46,24% din cetăţenii înscrişi pe listele permanente, scrutinul a fost invalidat pe 21 august, după trei săptămâni în care Guvernul a încercat inutil scurtarea listelor electorale cu cel puţin 1,3 milioane de alegători, cu scopul de a micşora cvorumul şi a-l adecva post-factum prezenţei la vot. 

"Soluţia de a adopta o ordonanţă de urgenţă care preia integral conţinutul legii criticate pune în discuţie comportamentul neconstituţional şi abuziv al Guvernului.''
Curtea Constituţională

Victoria diplomatică e a lui Băsescu

Bătălia diplomatică a fost singura câştigată categoric şi fără rest de Traian Băsescu. Primele semne externe de îngrijorare au apărut chiar în săptămâna de foc în care a fost pusă în operă suspendarea. Mai întâi sub forma „preocupări", apoi a unor „îngrijorări", pentru ca, în cele din urmă, tonul să fie din ce în ce mai aspru.

Pe 10 iulie, premierul Ponta şi ministrul Justiţiei, Titus Corlăţean, s-au deplasat la Bruxelles într-o încercare disperată de a explica partenerilor europeni evenimentele de la Bucureşti. Comisarul pentru Justiţie, liberala Viviane Reding, l-a primit pe Corlăţean cu o răceală sinistră, iar Ponta a fost pus la punct inclusiv de colegii săi politici, Hannes Swoboda, liderul socialiştilor din Parlamentul European, şi Martin Schulz, preşedintele socialist al PE. De la preşedintele Barroso s-a întors cu o listă de 11 promisiuni pe care trebuia să le respecte, menite a restaura statul de drept şi domnia legii. Printre altele, s-a angajat să renunţe la ordonanţa de urgenţă prin care abroga cvorumul de participare din Legea referendumului.

Cele 11 puncte au fost incluse integral în raportul de monitorizare pe Justiţie publicat pe 18 iulie de Comisia Europeană. Ofensiva diplomatică s-a înteţit atât înainte, cât şi după referendum. Pe 17 iulie, ministrul de Externe britanic, William Hague, şi-a deviat zborul şi a făcut o escală la Bucureşti, spre a se întâlni la Aeroportul Otopeni cu Victor Ponta, faţă de care şi-a exprimat aceleaşi îngrijorări.

Pe 13 septembrie, Philip Gordon, adjunctul secretarului de stat american, a sosit intempestiv la Bucureşti, după ce ambasadorul Mark Gitenstein lansase nenumărate avertismente care nu au fost luate în seamă. Gordon a discutat cu toţi actorii politici relevanţi, insistând pe aceeaşi idee: respectarea justiţiei şi a statului de drept.

Victor Ponta şi Crin Antonescu au răspuns cu suficienţă şi de pe poziţii naţionaliste tuturor criticilor venite din Occident. Singura instanţă externă care nu i-a criticat, ba chiar i-a încurajat, a fost postul guvernamental „Vocea Rusiei".