Cuplul Băsescu-Ponta, coabitare sau dezastru

Consilierul prezidenţial Iulian Chifu consideră că actorii politici trebuie să găsească rapid un model de coabitare între preşedinte şi premier, altfel, prejudiciile aduse ţării pot fi grave.

Coabitarea este un concept politic vechi, dar care a împins politicienii, analiştii şi strategii români, confruntaţi în premieră cu această perspectivă, înspre cărţile teoretice şi formulele de aplicare practică a unei asemenea conjuncturi a puterii într-un stat, odată cu întâmplarea prematură a stabilirii primei situaţii de coabitare în România, prin formarea Guvernului Ponta. Situaţia curentă a surprins pe toată lumea, gândirea pentru formula de coabitare neintrând în calculele curente ale actorilor politici români, în niciun caz aşa de devreme. Fără a mai aminti că noua putere pleacă din situaţia anunţării dorinţei de suspendare-demitere a preşedintelui, fapt ce ar fi dus la evitarea unei asemenea situaţii.

Acordarea mandatului pentru formarea Guvernului lui Victor Ponta, cu mai mult de jumătate de an înaintea alegerilor generale, a creat o situaţie cu totul nouă, inedită, care reclamă reflecţie pentru a putea identifica formula optimă de conivenţă şi echilibrare a instituţiilor guvernanţei în România, mai ales pe aspectele în care preşedintele deţine atribuţii executive primordiale.

Modelul francez şi cel american

Coabitarea este o situaţie care a avut loc în repetate rânduri în Franţa, acolo unde preşedintele, pe de o parte, şi primul ministru, majoritatea şi Guvernul, pe de alta, au avut altă orientare politică. E cea mai obişnuită formă de coabitare şi cea care e considerată un model de referinţă pentru ţara noastră, pentru că însăşi Constituţia României a avut la bază formula constituţională franceză, cu preşedinte - şef al statului şi cu atribute executive, ales direct de către populaţie -, plus un prim-ministru aflat în planul secund, cu atribute - dar mai ales cu comportament - mult mai rezervat public şi mai degrabă axat pe conţinutul din spaţiul tehnic decât din cel politic.

Dar poate un model la fel de important pentru bunele practici sau măcar lecţiile învăţate este şi cel american, acolo unde preşedintele se poate afla în opoziţie cu majoritatea Congresului sau măcar cu cea a unei Camere. Schimbarea a jumătate din mandatele congresmenilor şi a senatorilor face ca alegerea preşedintelui să nu determine automat majoritatea în camerele Congresului şi am văzut ce blocaje poate impune o asemenea situaţie, dar şi care sunt formulele de colaborare.

Dispute în an electoral

Coabitarea este un concept complex, care e definit prin norme constituţionale explicite, prin comportament şi reguli implicite - rezultate din atribuţiile preşedintelui şi ale Guvernului, dar şi prin obişnuinţa modului de exercitare efectivă a funcţiilor de către preşedinte şi premier şi, nu în ultimul rând, de caracterul şi relaţia personală între cei doi actori politici, de personalitatea preşedintelui şi a primului ministru. Din acest punct de vedere, probabil că toată lumea se aşteaptă ca divergenţele de atribuţii concurente să fie rezolvate prin discuţii între cei doi actori şi stabilirea unui modus vivendi sau prin decizii, în chestiunile neclare şi în dispută, în faţa Curţii Constituţionale.

Însă atunci când asemenea dispute sunt consumate în perioadele electorale, rezultatele sunt viciate tocmai de impactul pe care îl are perioada electorală, unele manifestări fiind clar generate de interese de această natură, partinice, dar şi costurile şi impactul unor asemenea dispute pot avea repercusiuni exact în acelaşi spaţiu politic. Lansarea unor astfel de dispute prea devreme, în campania electorală, riscă să afecteze performanţele României în domenii de interes major, mai ales în perioade de turbulenţe şi criză economică a datoriilor suverane, dar şi în perspectiva unor eventuale crize cu impact mai puternic în alte domenii, situaţii ce se pot anticipa pentru perioada următoare.

Cooperare şi confruntare

Coabitarea conţine trei paliere distincte: zone în care cele două componente ale puterii cooperează, zone în care e declarată competiţia şi se creează un spaţiu politic de rivalitate legitimă, dar şi un spaţiu de impact pe imagine publică - şi pentru titlul neoficial de deţinător al puterii preeminente în stat - şi se detaşează, în final, un spaţiu de confruntare între aspectele puterii, acolo unde se utilizează toate mijloacele pentru a distruge oponentul, a-i limita acţiunile şi a-i produce prejudicii şi costuri majore, directe şi de imagine.

O coabitare de succes este una în care palierul de colaborare este unul cât se poate de larg şi include pe deplin componentele strategice şi de interes naţional, iar componenta de confruntare este nesemnificativă sau marginală ca impact extern şi asupra funcţionării statului respectiv. Atunci, o ţară e coerentă, coezivă şi se comportă ca un actor matur şi relevant. În caz contrar, incoerenţa sau disputele, spaţiul de manevră al terţilor între cele două componente ale puterii pot crea prejudicii iremediabile unei ţări şi vocii sale externe.

Un moment crucial

În România, coabitarea este o premieră. Suntem şi în campanie electorală, şi  într-un moment de dificultate în care o parte, care anunţase intenţia de eradicare completă a urmelor de putere a celeilalte componente politice, este obligată să coexiste cu preşedintele în funcţie, şi de aceea singurul spaţiu de manevră politică este cel al tentativei de a limita la maximum instrumentele acestuia, pentru a proba consecvenţă în demersuri. De aceea e de aşteptat ca, în chestiunile ce intră în spaţiul de confruntare de poziţii, disputele să fie împinse în spaţiul juridic şi de constituţionalitate, în care doar terţii decidenţi să fie chemaţi să încheie această dispută.

Este momentul crucial pentru a vedea măsura în care România este un stat democratic pe deplin matur sau dacă mai are nişe de infantilism instituţional, dacă a reuşit să nască, în cei 22 de ani de libertate, o clasă politică determinată şi capabilă să aşeze elementele principiale necesare funcţionării statului, coerenţei şi coeziunii societăţii, în afara spaţiului de dispută politică şi să rezolve în limite instituţionale divergenţele ivite în celelalte domenii.

Iar dacă până mai ieri formatele ad hoc şi formulele informale jucau rolul predominant, este momentul pentru construcţia instrumentelor coabitării care să instituţionalizeze relaţiile în spaţiul afacerilor strategice, securităţii, politicii externe şi apărării, în formule tehnice şi birocratice care să ofere tuturor decidenţilor soluţiile pentru a naviga în această situaţie nouă şi inedită în ţara noastră.

Iulian Chifu este profesor de Analiză de Conflict şi Decizie în criză la Departamentul Relaţii Internaţionale al SNSPA şi consilier al preşedintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă.

Titlul, subtitlul şi intertitlurile aparţin redacţiei

"O coabitare de succes include pe deplin componentele strategice şi de interes naţional.''

"Incoerenţa şi disputele pot crea prejudicii iremediabile unei ţări şi vocii sale externe.''
Iulian Chifu consilier prezidenţial