Colecţiile Năstase, din strada Muzeul Zambaccian

"Când laşi sânge, te urmăresc toţi să te sfâşie"

discuţia se transformă rapid într-un lung monolog introductiv al lui Adrian Năstase pe tema încurcatei istorii a imobilului din strada Zambaccian. În sufrageria imensă e o căldură apăsătoare. Tablouri lângă tablouri, piese disparate de mobilier, unele din China - vechi de o sută de ani - coloane, bronzuri, între care un cal de curse încremenit în trap undeva pe jos lângă o uşă - iar mai în spate pe un ecran TV uriaş, aproape cât o tabelă de stadion, defilează pe "mute" imaginile live ale posturilor care transmit în direct evenimentul deschiderii porţilor reşedinţei preşedintelui Camerei Deputaţilor.
"Mi-am călcat pe inimă şi am acceptat să primesc presa", recunoaşte Adrian Năstase. E vizibil că nu i-a fost uşor să o facă. Pentru Dana Năstase, cu atât mai mult. Motivaţia ţine de personalitatea proprietarilor. Este un mediu privat, destinat numai familiei şi apropiaţilor în care nu au ce căuta persoane din afară. "Am trăit foarte mult în spaţiul public şi am vrut să fac această delimitare", spune Năstase. Fostul premier nu a avut niciodată apetenţă pentru mase. Ieşirile în stradă au fost un chin pentru el, iar în campania electorală s-a văzut clar cât de greu îi este să schimbe câteva vorbe cu oamenii cărora le cerea votul. Dar împrejurările au fost mai tari decât voinţa proprietarilor din Zambaccian. Aflat în epicentrul celui mai mare scandal de corupţie din România, acuzat de luare de mită, chemat la DNA şi el şi soţia, Adrian Năstase şi-a dat seama că, în planul imaginii, este în dezastru. "Am o problemă de comunicare, explicaţiile mele nu au convins", dezvăluie gazda motivul pentru care a invitat la sfârşit de săptămână ziariştii în casa sa. Vizitele au fost organizate riguros. La 12, reprezentanţii televiziunilor. La17, jurnaliştii din presa scrisă. S-a intrat pe listă. Criteriile de selecţie aparţin gazdelor. "În definitiv nu puteam chema pe toată lumea, nu am fi avut loc", zice Năstase.
Pare paradoxal, dar în uriaşul apartament nu este loc. Pereţii sunt practic tapetaţi cu tablouri. Dacă nu sunt tablouri, sunt gravuri. Panoplii cu arme, busturi - marmură şi bronz - mobilier stil, uşi duble cu vitralii, coloane îmbrăcate în lemn, tapiserii, culori întunecate. Spaţiul este strivit, cel mai strâmt hol din casă are tablouri pe stânga şi pe dreapta până la tavan, să le vezi înseamnă să-ţi dai capul pe spate sau mai bine să te întinzi pe podea. Proprietarii au oroare de spaţiu gol, s-au străduit să-l umple şi au reuşit. Până şi în mica toaletă de serviciu e mobilier, dar robinetele nu sunt totuşi din aur. Bucătăria, căptuşită cu aparatură, nu dă senzaţia că s-ar face şi mâncare acolo. Camera băiatului celui mic are tablouri în rame grele şi câteva piese de mobilier vechi. Nu-ţi dai seama unde se poate juca un copil într-o asemenea casă, unde îşi ţine jucăriile, unde aruncă la ţintă cu săgeţi, unde a stropit pereţii cu cerneală.
Sanctuarul lui Năstase
Locul unde Adrian Năstase se simte cel mai bine este deasupra apartamentului propriu-zis. Scările duc la ultimul nivel al imobilului unde este "biroul". Magnific. Biblioteca îmbracă pereţii. Volumul este jucat, spaţiul împărţit. În mijloc, biroul de lucru, fotoliul cu un spătar uriaş, nici în filmele cu miliardari nu prea vezi asemenea model. Nu e "prezident", e imperial. Cărţi de toate felurile, albume, volume vechi, chiar un hrisov cu pecetea lui Petru Rareş care atestă împroprietărirea unui boier cu un sat. Moşia fusese confiscată de la alt dregător găsit vinovat de "hiclenie". Ciudate vorbe, ciudat contextul! Tablourile nu lipsesc nici aici. Între ele, o gravură - un nud, prima lucrare de artă achiziţionată din banii lui, de liceanul de atunci, Adrian Năstase. Turul e prea scurt pentru a înţelege cu adevărat ce este în casa Năstase. "Unele sunt reproduceri ale unor ucenici mai puţin înzestraţi, dar le-am cumpărat pentru valoarea decorativă", zice proprietarul. Dă şi preţuri, care cinci sute de euro, care două sute. Nu are rost să le numeri, sunt prea multe. Nume mari, nu. Pictori români interbelici, puţini moderni. Năstase îşi cunoaşte fiecare lucrare din casă. Dacă este întrebat, povesteşte câte ceva despre fiecare. "Atelier italian secolul 17, cu influenţe spaniole, detaliul de mână este prost realizat", spune luând aerul ghidului de muzeu.
Asediul fortăreţei
Viaţa familiei Năstase într-o asemenea casă ar trebui să fie raiul pe pământ, dacă îţi place să trăieşti într-un muzeu. Este locuinţa unui potentat făcută şi mobilată după gustul său. Fără îndoială, România are proprietăţi mai scumpe, mai fastuoase, mai opulente. Dar nici Adrian Năstase nu are a se plânge. Este în top, acolo sus. "Nu am strâns numai eu, familia Danei, de asemenea", spune preşedintele Camerei, referindu-se la tatăl soţiei sale, ministru în vremea lui Ceauşescu, ambasador mulţi ani în China, de unde şi o parte din obiectele din această ţară. Dar vremurile bune par să se fi dus. Familia Năstase acuză că este sub teroare politică. "Este o răzbunare personală a lui Băsescu", spune Năstase. Dana Năstase afirmă că ştia că îi vor intra în casă. Dana Barb a văzut maşini cu jandarmi care îi urmăreau familia. Asediaţi aparent doar de presă şi de carele de reportaj din faţa casei sale, soţii Năstase par că greu îşi reprimă impulsul să sară din cinci în cinci minute la fereastră să vadă dacă nu a venit Volga neagră să îi ia. Tensiunea se simte, e mai prezentă decât arta de pe pereţi. "Copilul meu se bate la şcoală, a renunţat la înjurături, copiii sunt mai răi decât…" "Decât jurnaliştii?" "Da, decât jurnaliştii." Se bate pentru că ceilalţi copii fac afirmaţii jignitoare despre tatăl lui. Roata s-a întors pentru Adrian Năstase. "Nu au ce dovedi, pot justifica tot ce este în casă, toată averea mea". "Vă gândiţi să nu vă mai opuneţi percheziţiei?" "Iau în calcul şi această posibilitate".