De ce plecăm din România

La noi nimic nu e sigur. Graniţele dintre zgârcenie şi mărinimie, politeţe şi nesimţire, admiraţie şi invidie s-au estompat

Individualismul, mâncătoria, răutatea gratuită şi prostia agresivă le găseşti peste tot în lume. Climatul social, adică starea care te determină să rămâi sau să pleci din locul de baştină depinde exclusiv de proporţia pe care o iau, la un moment dat, acestea.

La noi, lucrurile băltesc în nepăsare. Totul este sub imperiul hazardului. Ţi se poate întâmpla să fii bătut, scuipat sau înjurat pe stradă, fără ca nimeni să-ţi sară în ajutor. Dar, la fel de bine, dacă eşti bolnav sau bătrân, poţi fi ajutat să te urci într-un mijloc de transport public şi să capeţi un loc pe scaun. Poţi fi „lucrat” de colegi la superiorul ierarhic, riscând să-ţi pierzi slujba, cum poţi fi apreciat şi plătit la adevărata valoare.

Pe scurt, la noi nimic nu e sigur. Graniţele dintre zgârcenie şi mărinimie, politeţe şi nesimţire, admiraţie şi invidie s-au estompat. Oamenilor educaţi aproape că le este teamă să se mai comporte politicos şi decent pentru a nu fi luaţi „de fraieri”.

A nu jigni, a nu te înghionti în autobuz, a nu sări rândul la o coadă sunt considerate slăbiciuni. Aşa cum tupeul şi ilicitul au devenit condiţii ale reuşitei în viaţă. Aţi văzut cumva, în cei 18 ani de tranziţie, vreun infractor cu bani, burtos şi semianalfabet, care să fie stresat? Nu se sinchiseşte nici măcar atunci când este scos din sediul Parchetului cu „brăţări” la mâini sau când televiziunile şi mascaţii îi dau năvală în curte. Astfel de personaje încep să devină modele pentru noile generaţii. Ei n-au avut şi nu au ce pierde, se manifestă după bunul plac, iar oamenilor cumsecade le este teamă să ia atitudine. Poliţia şi justiţia aproape că nu există pentru cei mulţi, fără pile şi relaţii.

Sigur că, teoretic, într-o ţară din „lumea a treia”, ar putea fi mai rău. Aşa obişnuim noi să ne consolăm, comparându-ne cu cei aflaţi în situaţii mai dificile. Numai că România este trecută ca ţară europeană atât în atlasele geografice, cât şi în catastifele de la Bruxelles. Nivelul de aşteptare al românilor în privinţa normalizării sociale, odată cu aderarea la UE, a fost ridicat. Lumea constată, din păcate, că va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până când vom trăi civilizat.

Până atunci, îngrijorător de mulţi tineri aleg să părăsească definitiv România. Nu poţi să-i condamni şi nici să le ceri să revină cândva. Deşi putea, statul nu le-a oferit mare lucru. Nici măcar garanţia că îşi vor creşte copiii departe de orice ameninţare fizică sau morală. Statul, prin instituţiile şi mecanismele sale, încurajează impostura, fuga de răspundere şi şmecheria. Cei care, în naivitatea lor, îşi imaginează că vor schimba ceva în „sistem” se lămuresc rapid că nu au nicio şansă.

Puseele de generozitate ale politicienilor din preajma sărbătorilor religioase sau a campaniilor electorale, materializate în prime, bonuri de masă sau majorări salariale, nu fac decât să dilueze şi mai mult solidaritatea. Oamenii de calitate nu vor pomană, ci puncte de sprijin într-o lume în schimbare.