Cum vă place sportul?

A murit un fotbalist. Încă unul. Puerta, de la FC Sevilla. A cedat ca şi ungurul Feher de la Benfica Lisabona, ca şi camerunezul Foe, ca şi Mişa Klein, ca şi Hâldan sau Vrăbioru. Fiecare

A murit un fotbalist. Încă unul. Puerta, de la FC Sevilla. A cedat ca şi ungurul Feher de la Benfica Lisabona, ca şi camerunezul Foe, ca şi Mişa Klein, ca şi Hâldan sau Vrăbioru. Fiecare nenorocire cu povestea ei, dar cu acelaşi numitor comun: spectacolul cere şi sacrificii.

"Perfuziile sunt utile. Altfel, cum putem rezista să jucăm 70 de meciuri pe an?", spunea odată marele Zinedine Zidane. Departe gândul că toate victimele de pe teren au apelat la dopaj.

Poate că doar nu au mai rezistat ritmului nebun. Vrem super-competiţii şi super-eroi - şi nu numai în weekend, ci în fiecare zi! Cluburile vor super-audienţe, super-sponsori.

Dar o astfel de lume nu poate fi populată decât de supra-oameni, o specie care încă nu s-a născut.

În ultimul secol, sportul a evoluat de la activitatea de plăcere, cultivată de aristocraţia britanică, şi până la fabuloasa desfăşurare tehnologică şi mediatică din zilele noastre. Să fi evoluat însă şi fiinţa umană într-un ritm atât de rapid, cu toată perfecţionarea metodelor de antrenament, a tehnologiilor şi a medicinei?

Să luăm nişte exemple din lumea noastră fotbalistică. În 1940, fotbaliştii Rapidului aveau nevoie de cinci meciuri pentru a ajunge în finala Cupei Europei Centrale, nedisputată din cauza războiului. În sezonul 1985-1986, Steaua a jucat nouă meciuri pentru a câştiga Cupa Campionilor Europeni.

Douăzeci de ani mai târziu, în cel mai fast sezon european postrevoluţionar al fotbalului românesc de club, Steaua şi Rapid au jucat câte 16 meciuri pentru a ajunge în semifinale, respectiv în sferturi. Azi, o echipă intrată direct în grupele Ligii Campionilor trebuie să joace 15 meciuri până la câştigarea trofeului.

Întrebarea este dacă vom fi în stare să acceptăm că şi sportivii sunt oameni, cu limitele lor mentale şi fizice. Şi dacă vom şti să ne mulţumim cu porţii mai mici de spectacol. Sau, poate, vrem o lume a super-eroilor fabricaţi în laboratoare.

Nicio problemă! Pe canalele sportive se transmite deja "wrestling". Un soi de competiţie de lupte, în realitate, o şuşanea în care nişte indivizi cu muşchii umflaţi se hârjonesc în trânteli prost regizate.

Iar pentru cei cărora astfel de bătăi aranjate li se vor părea prea "soft", va exista şi varianta "hard": lupte pe viaţă şi pe moarte între gladiatori moderni, la graniţa dintre sport şi reality-show. Sau poate doar ciocniri între entităţi virtuale din Second Life.

Orice este posibil în viitor. Lumea de azi ne poate oferi tot ceea ce ne dorim. Iar dacă vrem doar spectacol cu orice preţ, pierzând din vedere celelalte înţelesuri adânci ale sportului, atunci chiar s-ar putea să ni se întâmple!