Cu patronii cine votează?

Partea bună a crizei financiare este că spune adevărul despre sănătatea mediului de afaceri.

Cel mai tare bogat al României, vorbim aici de Măria Sa Gigi Becali (potrivit top 300 Capital), nu are bani să achite o datorie de 100.000 de euro! Ziarele au scris cum a fost nevoit boss-ul Stelei să împrumute suma, culmea, de la rivalii ceferişti din Cluj aflaţi în parohia cuplului Paszkany-Mureşan.

Cum dracului (Doamne iartă-mă!) e posibil aşa ceva?! Bun, să zicem că top 300 i-a umflat averea lui Gigi ca să-i facă o bucurie de Sfântul Gheorghe. Sau să presupunem că topul respectiv e pur şi simplu greşit, de vreme ce omul nu are în cont nici măcar 100.000 de euro. Ori, pur şi simplu, să considerăm că averea reală a magnatului din Pipera nu face 2,5 miliarde de euro, ci de trei ori mai puţin. Ei bine, orice situaţie am lua în calcul, este clar că avem de-a face cu o afacere de carton.

Gigi Becali este caz-şcoală pentru „biznisul” aborigen. Oglindeşte fidel genul de om de afaceri care îşi clădeşte averea fără mari foloase pentru societate. Îşi umflă conturile din manevre cu terenuri, primari, samsari, dă leafă doar la o mână de angajaţi, nu varsă impozite la bugetul statului deoarece vinde şi cumpără „ca persoană fizică”, cere aprobare pentru bancă personală, dă de pomană la nişte bătuţi de soartă, intră în politică şi în sport şi vrea în cele din urmă să conducă România. Este expresia succesului românesc de tranziţie. Doar o criză  precum cea care ne face acum viaţa amară nouă pământenilor este capabilă să-l aducă pe împricinat cu picioarele pe pământ. Dacă putem vorbi de o parte bună a crizei financiare, atunci asta ar fi. Că spune adevărul despre sănătatea mediului de afaceri. Că scoate la suprafaţă minciuna.

Să ne înţelegem – Becali nu trebuie pus la zid. El şi cei ca el vor profita mereu de slăbiciunile sistemului. Nimic anormal în economia liberă. Dar statul nu are prea multe avantaje de pe urma lor. Or tocmai asta ar trebui să-i pună pe gânduri pe viitorii guvernanţi. Dacă România vrea să aibă suficienţi bani pentru pensii, salarii (nu doar pentru profesori, ci şi pentru medici, artişti, cercetători, economişti, funcţionari, muncitori), trebuie să încurajeze acele afaceri care produc slujbe şi impozite consistente, nu să fie raiul profitorilor şi speculanţilor care rămân fără cash la primul colaps financiar. Din păcate, mai ales în vremi electorale, partidele vorbesc doar despre ajutoare sociale şi măriri salariale la bugetari. Pe omul simplu de afaceri, ce se chinuie să cotizeze la bugetul din care virează respectivele ajutoare şi salarii, care îşi consumă timpul şi energia să dea viaţă unei idei profitabile, pe el nu-l prea bagă nimeni în seamă. Eventual, comisarii Gărzii Financiare sau angajaţii Fiscului aflaţi la vânătoare de amenzi.