Adevarul.ro

A venit vremea să constatăm, cu calm, un eșec. Un mare eșec.

Am crezut – să spunem, noi, generația mea, cea care se consideră ”a Pieței Universității”, dar și mulți alții, mai vârstnici, probabil și unii, mai tineri – că vom afla adevărul și ne vom elibera.

Am crezut că dacă vom ști, în amănunt, ceea ce se ascunde în dosarele Securității, vom alege binele și răul. Am fost încredințați că așa vom smulge din mâinile securiștilor armele șantajului și astfel, le vom bea puterea, ca în poveste.

Credința noastră nestrămutată a fost aceasta, că aflând adevărul, oricât de dureros ar fi el, vom construi o țară în care să ne simțim mai bine. 

Și cum  să nu fi crezut în asta cu toată ființa noastră, când cu această credință au intrat în morminte și Corneliu Coposu, și Ticu Dumitrescu, și alți martiri, știuți și neștiuți.

Suntem gata să suportăm eșecul?

 Legea deconspirării Securității datează de mai bine de un deceniu. Dar nu am deconspirat nimic. Ne-au fost servite câteva nume. De multe ori, dosarele au fost folosite pe post de ciocan bun de dat în cap adversarilor politici sau pur și simplu celor pe care nu-i sufeream, din diverse motive. Le-am smuls câteva pistoale din mâini nu spre a face pace, ci spre a ne împușca între noi.

Au fost, adeseori, adevărate spectacole mediatice, cu focuri de artificii.

Dar cu ce am rămas? Aflăm de la CNSAS, despre Sorin Roșca Stănescu, faptul că nu a colaborat cu Securitatea, deși el însuși recunoaște că a dat informări referitoare la activitățile unor străini bănuiți de activități teroriste.

Aflăm că generalul Viorel Stanca, afacerist de Top 300 și lider al PDl Sălaj, avansat personal de președintele Băsescu, a făcut la rându-i poliție politică. Am aflat câte ceva despre trecutul unor sportivi și oameni de afaceri, numele cxele mai sonore fiind cele ale lui Gică Popescu și Ion Țiriac. Am fost, evident, martorii scandalului Dan Voiculescu-Felix. Am văzut prăbușirea politică a Monei Muscă pentru

două rapoarte inofensive, în același timp în care Nicolae Pleșiță ne sfida pe toți din studioul OTV. Da, da, de la Televiziunea Poporului!

Şi multe altele s-au mai întâmplat. Un lucru, însă, NU.

 Nu am aflat mai nimic despre natura regimului, despre felul în care erau puse în mișcare mecanismele fricii și ale terorii tăcute. Nu știm nici azi cine erau EI cu adevărat și unde se află EI astăzi. Nu știm sigur nici măcar dacă nu cumva, tot EI gestionează și azi dosarele și ne lasă să vedem numai ceea ce EI decid că trebuie să vedem.

Și de ce nu am crede asta, câtă vreme, după 20 de ani de democrație, controlul parlamentar asupra serviciilor secrete continuă să fie o glumă proastă? Sau când aflăm că numărul angajaților de astăzi ai serviciilor îl depășește pe cel al securiștilor de odinioară, pentru care întregul popor era suspect?

Nu sunt adeptul teoriilor conspirației. Știu că tot ceea ce pare a fi un scenariu bine ticluit și pus la cale de forțe obscure poate fi doar un șir irepetabil de întâmplări și de coincidențe. Dar este oare, tot o coincidență faptul că nu există dosarele a doi foști președinți, unul cu vechi state de servicii în UTM și PCR, iar celălalt aflat în misiune la Anvers, în mizerabilii ani 80?

În ultimii ani, Dosariada ne-a servit numele câtorva colaboratori, ajunși în această situație din frică, din prostie, din slăbiciune, din oportunism, chiar din ticăloșie.

Dar niciodată nu ne-a fost dat să aflăm întregul tablou. Nu i-am aflat pe cei de deasupra, care au ordonat și au instrumentat totul. Nu am înțeles nici până azi cum a reușit sistemul să se folosească atât de abil de slăbiciunile oamenilor.

Ne-am mulțumit cu câteva nume aruncate spre a ne mai potoli foamea de adevăr și nu ne-am dat seama că de foarte multe ori nu am făcut decât să călcăm în picioare victimele, pentru a doua oară.

Deconspirarea Securității a creat instituții, funcționari, ba chiar un fel de neo-nomenclatură a deconspiratorilor. Nu a creat însă acel șoc în societate, precum cel din Germania de după cel de-al doilea război mondial, acel moment al adevărului, al răspunderii și al remușcărilor, dincolo de care începe adevărata construcție. De fașt, cu tot ce am aflat din dosarele Securității, nu suntem cu nimic mai buni.

Este un eșec pe care trebuie să ni-l asumăm. Măcar așa să putem merge mai departe.

În Spania democratică de după Franco, forțele politice și oamenii au decis că este mai bine să dea uitării rănile trecutului, pentru a putea privi în liniște spre viitor.

Dacă aș fi fost întrebat acum zece, cinsprezece sau douăzeci de ani despre asta, aș fi respins ideea cu toată convingerea. Azi, mă gândesc din ce în ce mai serios la ea.