Cu ochii pe Cannes

Atmosfera, dar şi culisele celebrului Festival de Film de la Cannes. Cine vine la Cannes cu o zi înaintea deschiderii se simte asemenea oaspetelui -  nu tocmai bine crescut - care ajunge la un prânz înaintea orei convenite cu gazda.

În consecinţă, o găseşte cu şorţul la brâu şi cu masa încă „nearanjată”. În cazul nostru, nici nu ştii cum e mai bine: să vezi cum se construieşte decorul sau să faci în aşa fel încât să nimereşti în plină magie? Pentru că, înainte de toate, festivalul este şi o imensă punere în scenă.

Poate că, dacă nu eşti ziarist, e preferabil să nu asişti la urcarea, cu destul efort, a uriaşului panou, frontispiciul emblematic al sălii Lumiere; altfel spus, să nu o vezi cum se tot clatină silueta blondei cu coc, în efortul maşiniştilor de a o cocoţa sus de tot pe Monica Vitti, pentru că a ei este imaginea devenită afişul 2009, inspirat de filmul „Aventura“.

 Cu 49 de ani în urmă, creaţia lui Antonioni era fluierată. Astăzi este restaurată, întinerită, omagiată. Între timp, lumea a învăţat, cât de cât, că cinematograful nu este de un singur fel. Dar să nu-mi pierd ideea.

Poate că nu este bine nici să urmăreşti plantarea florilor din specia Cannes, petunii ale căror culori au meritul că pot fi văzute şi noaptea, după cum explică domnul Xavier Peraldi, directorul Spaţiilor verzi ale oraşului. Nu există semne că s-ar fura, cum am constatat eu la mine, pe bd. Ion Mihalache (azi sunt, mâine dispar cu pământ cu tot).

Aici ar fi şi peste mână, ca să zic aşa: în zilele festivalului funcţionează un post de videoprotecţie unde ajung imaginile înregistrate de cele 230 de camere răspândite prin oraş. Evident, nu pentru paza petuniilor. Totuşi, în curând, pe aici va trece şi Bill Clinton.

De câţi bani, atâţia americani

Cât despre „cel mai celebru covor roşu din lume”, demitizarea lui se petrece la tot pasul. Dai de el unde vrei şi nu vrei. În marile pieţe, la Forville, Gambetta, Serviciul municipal al politicii evenimenţiale întinde un astfel de covor la orele aşa-numitelor animaţii, când poţi să iei un  aperitiv asistând la mici spectacole (muzică din filme, sosii ale lui Marylin, Charlot etc.) Aici, vii şi pleci.

Dincolo, în faţa Palatului alintat şi bunker, fanii (retrogradaţi de gurile rele la condiţia de gură-cască) aşteaptă ceasuri întregi să prindă în bătaia ochiului un vârf de nas celebru sau faldurile unor rochii semnate de mari case.

Speranţa lor este să vadă cele mai faimoase staruri care, desigur,  nu pot veni decât din America; numai că, anul acesta, unul al marilor regizori, s-a întâmplat că aceştia nu prea au lucrat cu mari vedete. Cu excepţia lui Tarantino, al cărui protagonist în „Inglourious Basterds“ este Brad Pitt, şi a lui Almodovar, credincios actriţei sale Penelope Cruz.

Unii o şi văd premiată pentru rolul  din „Los abrazos rotos“ („Îmbrăţişări frânte“, ar veni), deşi filmul încă nu a fost văzut. Willem Dafoe din „Antichrist“ al lui Lars von Trier este un actor minunat, dar nimeni nu-l recunoaşte dacă nimereşte nas în nas cu el, pe stradă.

Cu ani în urmă, l-am văzut plimbându-se liniştit pe Croazetă. Jane Campion nu avea cum să ofere rolurile din „Bright Star“ unor celebrităţi, eroii săi, poetul John Keats şi iubita sa fiind abia trecuţi de douăzeci de ani.

Gurile rele spun că regizorul Quentin Tarantino ar putea avea probleme cu jurizarea, după ce Isabelle Huppert ar fi refuzat să joace în filmul său, „Inglourious Basterds“  Foto: Epa

Nici Michael Haneke („Das weisse band“/„Panglica albă“) sau Ang Lee („Taking Woodstock“) nu s-au înconjurat de vedete. Mă întreb ce star ar fi putut să o înlocuiască pe apriga Imelda Staunton în filmul acestuia din urmă.

Dar şi Brad Pitt şi Penelope Cruz vor fi aici pe banii distribuitorilor respectivelor producţii, ceea ce înseamnă, amintea un ataşat de presă, „că festivalul nu a dispus de banii de odinioară pentru a invita pe propria cheltuială alte staruri”. Thierry Fremaux, delegatul general, susţine însă, că nu e vorba de nicio criză. La urma urmei, sunt buni şi europenii, starurile, vreau să spun.

Monica Bellucci, fără noroc

Sâmbătă seara au urcat „treptele roşii” (24 la număr), Monica Bellucci şi Sophie Marceau, după ce, cu o zi înainte, filmul lor şi al Marinei de Van (în afara competiţiei) avusese parte de fluierături la proiecţia de presă. „Ne te retourne pas“ („Nu te întoarce“), zice titlul.

„Cu atât mai bine“ - adaugă, ironic, unele dintre comentariile dezamăgitoarei poveşti despre transferul de identitate. Cea mai somptuoasă italiancă a momentului nu prea are noroc la Cannes. În 2002, oribila scenă a violului din „Ireversibil“, de  Bernard Noe, nu a jucat în favoarea cotei de simpatie a Monicăi Bellucci. Grijuliu şi generos, în anul următor, festivalul i-a oferit rolul maestrei de ceremonii.

Ca şi cum ar vrea să ne convingă de unicitatea ei, în răspărul amintitului film din acest an, în care şi ea, şi Sophie Marceau se metamorfozează transferâdu-şi identitatea celeilalte, diva a venit până şi la conferinţa de presă îmbrăcată până în dinţi, în timp ce franţuzoaica, vestită pentru îndrăznelile sale, trebuia să tragă de rochie, pentru a nu-şi lăsa sânii la vedere. Slavă Domnului, i s-a mai întâmplat!

Isabelle Huppert, o actriţă intimidantă

Oricum, până la această oră, fiinţa cea mai fotografiată rămâne preşedinta juriului, Isabelle Huppert. Nu există revistă fără chipul ei, cu un uşor aer de Greta  Garbo, din când în când. Unele publicaţii au beneficiat şi de lungi incursiuni în trecutul acestei mari şi  misterioase actriţe.

Recunosc, când am văzut-o prima oară mai de aproape, acum mai multă vreme, mi s-a părut prea distantă, ostentativ desprinsă de vulgul lumii în care trăieşte prin destin  profesional. În fapt, intelectuală autentică, aproape că se teme să vorbească mult în public, ca şi cum nu ar vrea să-i deranjeze pe alţii din confortul mediocrităţii. Nu este doar o părere personală, mi-au confirmat-o şi alţii, juriul de acum pare intimidat de personalitatea Isabellei Huppert.

De la John Keats la Mirabela Dauer

Numai la Cannes se poate trăi o asemenea plăcută năuceală: ieşim de la o poveste romantică, prea romantică, Bright Star, de Jane Campion,  însoţiţi de recitarea din off  a celebrului vers al lui John Keats (eroul filmului), „Frumosul este o bucurie veşnică” şi ce auzim?

Dragoş Bucur are rol principal în „Poliţist, Adjectiv“

Răsună Croazeta de glasul grav al Mirabelei Dauer, „Nu te părăsesc iubire, pentru o clipă de amăgire/ Ce-ar fi marea fără soare...” etc. Şi tot aşa, cât ţine drumul de la sala Lumiere la Debussy unde, peste o jumătate de oră, urma să se proiecteze „Poliţist, Adjectiv“, al lui Corneliu Porumboiu.

Porumboiu, lăudat

Toată lumea şi-a ocupat locurile în amintitele acorduri, pentru ca, după o oră, să râdă sănătos atunci când cântecul cu pricina va fi obiectul unei „analize de text”, miezul uneia dintre cele mai energice secvenţe, aplaudate „la scenă deschisă”.

Doar când o parte din echipă, în frunte cu regizorul şi actorul Vlad Ivanov au urcat pe scenă, în aplauzele unei săli pline ochi cu ziarişti, a încetat „Nu te părăsesc iubire...” pentru a-l asculta pe Thierry  Fremaux, delegatul general, încântat că îl are alături pe „unul dintre eminenţii reprezentanţi ai cinematografului românesc de astăzi.”  Aşadar, am călătorit din împrejurimile Londrei la Vaslui, în urbea moldovenească, pe urmele unui tânăr poliţist Cristi (Dragoş Bucur, cu o uluitoare mască, de nerecunoscut, pe alocuri), neliniştit la gândul că ar putea nedreptăţi pe cineva.

Dacă superiorul său (Vlad Ivanov, actorul liniştii ucigătoare) nu se desparte de dicţionare (secvenţa e magistrală) pentru a fi sigur de o eficace transmitere administrativă a noţiunii „conştiinţă”, eroul nostru joacă pe cartea instinctului moral. Criticul Jay Weissberg găseşte noul film al deţinătorului  Camera d’Or din 2006 „...extraordinar”: Porumboiu este unul dintre puţinii cineaşti de astăzi care înţelege deplin deopotrivă puterea cuvântului şi pe cea a imaginii”. Corespondentul cunoscutei (şi temutei) reviste „Variety“ nu e singurul care regretă neincluderea Poliţistului... nostru în marea competiţie.

Juriu în dificultate

La tradiţionala conferinţă de presă a celor de care depinde soarta competitorilor, colegele Asia Argento (de obicei mai sprinţară), Robin Wright Penn (soţia lui Sean, preşedintele de anul trecut), Sharmila Tagore, strănepoata lui Rabindranath Tagore, ba chiar şi regizori ca James Gray ne-au comunicat banalităţi mai mult sau mai puţin ornate.

Afişul festivalului (13 - 24 mai)

Departe de clasa preşedintei: „Diplomaţia este un cuvânt care nu mă inspiră. Nu suntem un minister al Afacerilor Externe”. Rămâne de văzut  cum se va descurca juriul printre toate revărsările de sânge care au curs până acum pe ecran, de pe toate continentele.

Cu vampiri asiatici sau cu răzbunători plecaţi din Franţa la capătul lumii, puşcăriaşi care fac legea, femei în care zace duhul răului, chit că este vorba de filme ale unui Johnny To, Jacques  Audiard  sau Lars von Trier, nu va fi uşor. Ce-i drept, a mai fost şi puţină muzică rock. Ar mai fi ceva: cu ce inimă va vota Isabelle Huppert pentru Tarantino după ce, se spune, că ar fi refuzat să joace în filmul acestuia?

Porumboiu este unul dintre puţinii cineaşti de astăzi care înţelege deplin puterea cuvântului şi pe cea a imaginii, deopotrivă.

Jay Weissberg, critic de film, Variety

Până la această oră, fiinţa cea mai fotografiată rămâne preşedinta juriului, Isabelle Huppert. Nu există revistă fără chipul ei, cu un uşor aer de Greta  Garbo.

Criticul de film Madga Mihăilescu este corespondent special al ziarului „Adevărul“ la Cannes.