Ce ne-a plăcut în anul cultural 2008

Redactorii “Adevărului literar şi artistic” fac o selecţie personală a evenimentelor culturale, dar şi a eşecurilor anului.

TEATRU
Un megastar autoritar

Adică Andrei Şerban. Am avut ocazia să-l văd la lucru pe regizorul român, la una dintre repetiţiile cu public ale piesei „Lear”, la Teatrul Bulandra. Un om de teatru obsedat de control, care joacă el însuşi mai multe roluri: este şi om de PR, şi regizor, şi actor, şi plasatoare, şi spectator şi critic al propriilor spectacole. La penultima repetiţie generală, actriţa Mariana Mihuţ nu a mai putut să ajungă, iar Andrei Şerban a ales să o înlocuiască, pentru a interpreta rolul regelui Lear.

Deşi distribuţia era exclusiv feminină, Şerban a fost singurul bărbat „tolerat” pe scenă. Ceea ce a urmat, timp de aproape patru ore, era greu de imaginat la început. Antrenor-jucător, arbitru de centru şi tuşier, rezervă şi căpitan, Andrei Şerban şi-a jucat partitura fără pic de trac. Iar regizorul a creat un spectacol care îţi taie respiraţia, cu imagini nemaivăzute pe scena unui teatru, împletind bulversantul sex-appeal al actriţelor cu violenţa, iar tehnologia de ultimă oră cu muzica veche. Pe scenă a plouat cu găleata atât cu apă, cât şi cu interpretări viguroase. „Lear”, doar cu personaje feminine, la Bulandra este unul dintre marile „hituri” teatrale ale lui 2008.

Un regizor supraevaluat

Adică Alexandru Darie. Care a montat, tot la Teatrul Bulandra, pe care îl conduce, unul dintre cele mai stupide, costisitoare şi cronofage spectacole ale anului: „Ce păcat că-i curvă”, de John Ford. 100.000 de euro a costat întregul proiect care mobilizează un întreg resort de fantezii sexuale care ori îi lasă reci, ori îi scârbesc pe spectatori, timp de peste patru ore. Probabil că marele obstacol pe care nu-l va putea învinge vreodată Alexandru Darie va fi sala goală. Ca manager, singura decizie înţeleaptă pe care o poate lua este să scoată din repertoriu această piesă.

ARTE VIZUALE
În labirintul de forme

Este extrem de dificil de selectat unul, cel mult două evenimente dintre realizările acestui an în domeniul artelor vizuale. Au fost mai multe, şi naţionale, şi internaţionale. „Bienala tinerilor artişti” de la Sala Dalles s-a distins prin calitatea participării şi prin ştiinţa organizării expoziţionale.

O altă bienală, cea de „Gravură experimentală”, de asemenea cu participare internaţională, a avut meritul de a trasa o hartă a previziunilor genului, alături de demonstraţiile de virtuozitate artistică şi tehnică ale genului. Poate că pe primul loc s-ar clasa totuşi expoziţia „Pădurea de sculpturi” de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, din două motive.

Este prima prezentare la noi a unei colecţii particulare articulate, cea a lui Simon Spierer, chiar dacă acum ea face parte din patrimoniul Muzeului Landului Hessa din Darmstadt. Şi prezintă o selecţie de opere semnate de artişti ale căror nume intră, fără excepţie, în istoria artei. Emoţional, vizitatorul este atras, desigur, în primul rând de „Pasărea în spaţiu” a lui Constantin Brâncuşi, una dintre capodoperele artei secolului XX, semnată de românul considerat „părintele sculpturii moderne”. Alăturarea altor artişti, ca Henry Moore, Max Ernst, Julio Gonzales, Andre Masson, Barbara Hepworth, Max Bill, Andy Warhol (şi lista nu este completă) conferă expoziţiei statutul de „eveniment”.

Falimentul unei instituţii

Întâmplarea neagră a anului este falimentul Uniunii Artiştilor Plastici. Cea mai bogată uniune de creaţie în 1990 a reuşit, cu concursul conducerilor succesive şi al membrilor ei, să dea faliment. Au fost risipite săli de expoziţie, ateliere de creaţie, a fost distrus practic Combinatul Fondului Plastic, care putea deveni sursă de venituri şi nu hală dezafectată. Artiştii plastici români, spre deosebire de creatorii din alte arte, au reuşit să-şi distrugă propria casă.

MUZICĂ
Sub semnul inteligenţei

Am stat mult în cumpănă până să mă decid care concert poate fi considerat evenimentul muzical al anului. De fapt, mi-a fost greu să aleg între cel susţinut de Cronos Quartet şi cel al lui Leonard Cohen. Cum Cronos Quartet şi Leonard Cohen cântă muzici cu totul diferite, a-i pune laolaltă e ca şi cum ai compara mere cu pere.

Cu toate acestea, până la urmă, m-am oprit la Cohen. Cred că a atârnat greu în această alegere diferenţa dintre aşteptările mele şi concertul propriu-zis. Mă gândeam că voi vedea un om bătrân, de 74 de ani, o copie palidă a ceea ce a fost cândva. Din fericire, nu a fost deloc aşa. Cohen este neschimbat.

Are aceeaşi voce caldă şi gravă, deloc alterată de semnele bătrâneţii. Totul la el stă sub semnul inteligenţei: de la muzica inteligentă, până la felul inteligent în care-şi poartă corpul. La sfârşitul concertului, deşi începuse să plouă, lumea nu se mai dădea dusă. Cohen a cântat aproape trei ore, fără să arate vreun semn de oboseală. A încheiat cu un “OK, good-bye now and God bless you! I don’t want you to catch a cold!…” Nu cred că cineva a răcit după acel concert. Cum să ţi se întâmple ceva rău după o asemenea experienţă?

Voci bune, pian fals

Dezamăgirea muzicală a anului a fost, pentru mine, concertul celebrului “Vienna Boys’ Choir”. Ca în cazul lui Cohen, a existat o discrepanţă majoră între aşteptările mele şi rezultat. Ascultasem înregistrări cu băieţii – şi îmi plăcuse ce auzisem -, iar biletele la concertele lor din Viena ştiam că sunt epuizate cu mult înainte.

Cu toate acestea, la concertul de la Bucureşti am plecat la pauză. Nu, nu din cauza copiilor - ei au fost buni. Dar ce folos că ei sunt buni, dacă au fost trimişi la Bucureşti cu o catastrofă de pianist care să-i acompanieze? Managerii “Vienna Boys’ Choir” s-or fi gândit că la ţară, la Bucureşti, merge oricum...

CINEMA
Filmul românesc chiar contează!

Nu m-a impresionat în mod deosebit vreun film anume, care a avut premiera în 2008, însă m-am bucurat cu adevărat că alţi doi regizori români tineri au câştigat două premii mari.

La începutul anului care tocmai s-a încheiat, primul premiu important a fost adjudecat de Bogdan Mustaţă. El a luat Ursul de Aur la Berlinale Shorts, pentru “O zi bună de plajă”. Şi în 2008, filmul românesc a fost la înălţime la Cannes, unde Marian Crişan a primit un Palme d’Or pentru scurtmetrajul „Megatron”.

Cele două megatrofee câştigate de filmul românesc demonstrează că cinematografia de la noi este luată în seamă şi asta se întâmplă la festivaluri de clasă A, cum sunt cele de la Cannes sau Berlin. Mai mult, Academia Americană de Film şi-a făcut un obicei, de vreo doi-trei ani încoace, să invite România să intre în cursa pentru premiile Oscar. Aş vrea să amintesc şi succesul regizorilor şi actorilor români care sunt menţionaţi de publicaţii renumite, precum "New York Times", "New York Post", "Time Magazine" sau "The Telegraph". Se pare că acesta este doar începutul...

Aroganţa lui Daneliuc

La colţul ruşinii l-aş trimite pe Mircea Daneliuc. A avut parte de primul eşec la începutul lui 2008, când a ieşit cu filmul „Legiunea străină”, a cărui poveste îi ameţeşte de cap pe privitori. Dacă mai adăugăm şi o distribuţie alcătuită din pseudoactori şi o gripă aviară amestecată cu nebunia unor băieţi de a se înrola în Legiunea Străină, iese un ghiveci necomestibil.

Al doilea moment jenant s-a petrecut la începutul lunii noiembrie, când 40 de critici români au dat publicităţii un top 10 al celor mai bune pelicule româneşti din toate timpurile, pe locurile 9 şi 10 fiind plasate două lungmetraje ale lui Daneliuc. Regizorul a refuzat să facă parte din acest top, spunând că el a fost alcătuit de un juriu nepriceput.

CARTE
Fenomenul „Istoriei" lui Manolescu

Se ştie că, printre editurile româneşti, Paralela 45, la care a fost publicată „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, este una renumită, dar nu şi cea mai iute de picior la capitolul vânzări. Nici la capitolul marketing şi nici la alte capitole. Şi totuşi, iată că valoarea unei opere a reuşit să treacă de strategiile de preţ sau de reclamă.

Editura Paralela 45 a vândut 3.000 de exemplare la târgul de carte Gaudeamus. Un volum de cinci kilograme, cântărind şi cea mai mare valoare literară a unei opere de la Revoluţie încoace. Nimic din tot ce a ieşit după 1989 nu are greutatea „Istoriei critice”, tocmai pentru că ea face joncţiunea cu ceea ce a lăsat în urmă anul 1989. Mai precis, cu „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Şi nicio carte nu a avut succesul de public atât de răsunător, după 1989, încât să amintească de vânzarea tirajelor romanelor lui Marin Preda din anii ‘80 ori de febra achiziţionării „Istoriei” lui George Călinescu. Manolescu este astfel primul autor român în stare să refacă o punte distrusă între generaţii. Primul autor care “a reînnodat” cu trecutul, sub forma unui act cultural integru, aşteptat, mare.

Se putea şi mai bine

La polul opus se află penibila organizare a Galei de acordare a aşa-zisului trofeu, “Cea mai râvnită carte a târgului Gaudeamus”, acordat în urma voturilor jurnaliştilor prezenţi la târg. Dacă organizatorii n-au observat nici prezenţa ziariştilor de la “Adevărul” pe toată durata evenimentului, nici standul Editurii Adevărul, le aducem la cunoştinţă că aici s-au vândut 7.000 de exemplare din cartea “Notre Dame de Paris”.

Oare dacă Victor Hugo ar fi fost viu, cu cetăţenie română şi prezent la Târgul Gaudeamus 2008, ar fi luat “Notre Dame de Paris” un Trofeu de Onoare, să zicem, al Presei?