"Nu joc cu BAFTA sau cu alte premii în buzunar"

Actriţa trăieşte la Londra şi joacă în filme sau seriale străine, alături de mari actori ca Liam Neeson, Robert Carlyle sau Julie Delpy.Anamaria Marinca a devenit o actriţă apreciată şi premiată în lumea întreagă, ghidându-se după principiul NTP („Not To Play”). „Să nu joci teatru” - nici măcar pe scenă.

Cezar Paul-Bădescu: Am observat, din discuţiile cu mai mulţi care au văzut “Boogie”, că mai degrabă se recunosc bărbaţii în povestea filmului, decât femeile. Cum vedeţi, ca femeie, filmul acesta?

Anamaria Marinca: Eu m-am imaginat în filmul acesta mai mult decât m-am recunoscut, pentru că nu am trecut nici prin experienţa unei căsnicii, nici prin cea de mamă. Şi nici rolul de mamă nu-l mai jucasem vreodată înainte. Cu maternitatea, treceam deja într-o altă etapă - şi a experienţei mele de actriţă, şi de femeie.

Asta în legătură cu personajul pe care l-aţi jucat. Dar cum vedeţi lumea bărbaţilor de care se vorbeşte în film?

O să zâmbiţi, dar o înţeleg mai bine, pentru că am crescut cu foarte mulţi prieteni, am un frate mai mare, am jucat fotbal în copilărie. Prietenii mei din liceu, de care sunt în continuare foarte apropiată, sunt majoritatea băieţi. Am crescut printre băieţi şi le cunosc lumea.

Spunea şi Radu Muntean, regizorul filmului, că, practic, spectatorii se împart în două: cei care sunt de partea Smarandei şi cei care ţin partea lui Boogie. În ce tabără vă încadraţi?

Întotdeauna bărbaţii-copii se vor identifica cu Boogie şi soţiile lor se vor identifica cu Smaranda. În şcoală, înveţi că personajul tău are dreptate întotdeauna. De fapt, fiecare personaj are dreptatea lui. Anamaria Marinca crede în complexitatea şi emoţia poveştii filmului “Boogie” şi asta m-a atras la scenariul lui. Cred că amândoi au dreptate.

“Nu am avut niciodată orgolii sau invidii legate de meserie”

Radu Muntean spunea că acesta este un film despre criza bărbatului la 30 de ani. Există şi o criză a femeii la 30 de ani?

Eu sunt femeia la 30 de ani, dar nu trec printr-o criză. Dimpotrivă.

Dar unele femei se gândesc, la vârsta aceasta: “oare nu e târziu să fac un copil, să-mi întemeiez o familie”?

Nu cred, mama m-a făcut pe mine la 30 de ani şi mama ei a avut-o pe ea la 40 de ani. Prietenele mele au făcut copii la 35-38 de ani. Eu nu sunt pregătită să am un copil.

Cum este să treci de la roluri principale, care au fost şi premiate, la un rol secundar, cum e cel al Smarandei? Vă răneşte asta orgoliul?

Nu, şi sunt foarte bucuroasă că nu am avut niciodată orgolii sau invidii din acestea. Joc, pentru că am nevoie să fac parte dintr-o poveste, pentru că am dorinţa arzătoare de a spune ceva. Deocamdată, spun poveştile altora...

Dar premiile nu vă interesează? Le aveţi în vedere când jucaţi?

M-au luat prin surprindere de fiecare dată. Bineînţeles că mă bucură enorm, aş fi ipocrită dacă aş spune că-mi sunt indiferente. Pe de altă parte, nu cred că le poate avea cineva în vedere când joacă. Eu nu joc pe scenă cu BAFTA sau Palme d’Or în buzunar. De fiecare dată când încep un proiect, când încerc să-i dau formă şi carne personajului, trec prin aceeaşi trudă şi aceleaşi nopţi nedormite şi obsesii.

Obsesiile personajului se transmit şi actorului?

Da, categoric. Începi să vezi lumea înconjurătoare în contul personajului tău, în contul unei forme pe care vrei s-o dai şi pe care trebuie s-o colorezi cu tot felul de nuanţe şi gesturi.

În ce măsură vă jucaţi şi pe dumneavoastră?

Am aceleaşi mâini, picioare, minte, nas, ochi. Încerc să nu mă joc, bineînţeles că vreau să uit de persoana mea. De multe ori sunt foarte diferită de personajele pe care le întruchipez, filozofia mea de viaţă e alta. Dar am gesturi care îmi aparţin şi pe care le împrumut personajului, pentru că îmi scapă. În anumite situaţii, corpul tău reacţionează cum ştie el să reacţioneze şi nu poţi să-ţi construieşti chiar fiecare mişcare. Am, deci, momente în care gesturile şi privirile sunt ale Anamariei, nu ale personajului.

“Vreau să fiu mamă, să am o familie”

Povestea dumneavoastră de succes a început cu Premiul BAFTA, pentru rolul din “Sex Traffic”...

Nu o consider o poveste de succes. Eu fug de succes, de faimă. Nu cred în lucrurile astea. Sunt valori ale lumii contemporane în care eu nu mă recunosc.

Atunci, care sunt valorile dumneavoastră?

Eu vreau să fiu mamă, să am o familie. Acestea sunt aspiraţiile mele. Să fiu mai deşteaptă, dacă se poate. Mai frumoasă – nu vreau. Să-mi cultiv frumuseţea interioară. Să nu mint, să nu înşel... Acestea sunt lucrurile care mă preocupă pe mine.

Totuşi, cariera dumneavoastră este una de succes – jucaţi în filme din străinătate, luaţi premii internaţionale etc.

Nu am urmărit lucrul acesta niciodată. Era foarte posibil să rămân într-un teatru de provincie. Eu la asta m-am aşteptat când mi-am început meseria. Am fost actriţă la Piatra Neamţ. Nici măcar nu am rămas în Iaşi, unde am terminat facultatea (puteam să rămân). M-am dus în munţi să fac meserie, la Piatra Neamţ. M-am ascuns, de fapt. Dacă s-ar putea să nu mă vadă nimeni!... Nu mă interesează mondenităţile, nu simt nevoia reflectoarelor. Eu îmi doresc să-mi simt prietenii şi familia lângă mine. Şi să mă ştiu sănătoasă.

Cum aţi ajuns să locuiţi la Londra?

Când am făcut “4, 3, 2” deja locuiam la Londra. Cristian Mungiu m-a luat de mânuţă şi m-a dus aici. Cum am ajuns la Londra? Când am început să lucrez pentru “Sex Traffic” (a fost prima oară când m-am aflat în faţa camerelor de luat vederi), lucrurile s-au precipitat în viaţa mea. Am fost chemată acolo pentru audiţii, am fost prezentată mai multor agenţi.  La un moment dat, am cunoscut-o pe Nicky Van Gelder, care mi-a devenit agentă, după ce a văzut doar două secvenţe filmate cu mine. A fost singura persoană cu o viziune reală asupra destinului meu artistic. Apoi, pentru că trebuia să fac tot timpul naveta la Londra, pentru filmări şi audiţii sau să joc pe scena Teatrului Naţional din Londra, mi-a propus să mă mut acolo.

“Nu faci telenovele ca să supravieţuieşti”

Sunteţi conştientă că aţi avut o şansă - pentru că mulţi actori de aici nu beneficiază de aşa ceva.

Am avut şansa pe care au avut-o foarte multe actriţe, pentru că au fost sute care au dat probă pentru “Sex Traffic”.

Mulţi actori de aici se plâng că statutul actorului este unul nu tocmai fericit. Sunt obligaţi să facă tot felul de compromisuri, în telenovele ieftine...

Nu eşti obligat să faci compromisuri. Există oameni care au murit pentru o idee. Staţi puţin: despre ce vorbim? Vorbim despre oameni care vor mai mulţi bani, vor maşină nouă? Pe mine acestea nu mă interesează. Eu nu am făcut niciun compromis în meseria asta - nici nu mi s-a cerut să fac.

Am prieteni apropiaţi, actori, oameni preţioşi pentru mine, care au rămas în România. Care, la rândul lor, nu fac compromisuri. Şi supravieţuiesc, să ştiţi! Şi nu fac nici reclame, nici telenovele ca să îşi ducă existenţa. Nu faci telenovele ca să supravieţuieşti. E vorba de comerţ aici. Eu vreau să cred că am ales să fac artă...

Oare şansa unui actor pentru a se realiza este să aibă contracte în străinătate?

Credeţi că se rezolvă ceva, că găseşti răspuns la o întrebare existenţială, dacă, în loc să faci două milioane pe lună, faci şapte? Eu nu cred. Am aceleaşi probleme pe care le aveam şi acum cinci ani. Căutările, neliniştile mele sunt aceleaşi.

Anamaria şi Smaranda

Actriţa ne-a mărturisit că i-a fost destul de dificil să se transpună în pielea personajului ei din “Boogie”: “A fost greu, pentru că în realitate sunt foarte diferită de personajul Smaranda. Eu sunt o fire independentă şi voluntară. Smaranda nu e.

Eu sunt mai încăpăţânată şi nu sunt dispusă la dialog, aşa cum e Smaranda. În plus, ea e o persoană care aşteaptă al doilea copil, care e foarte dedicată familiei. Mi-a fost greu să mă închipui eu în situaţia respectivă. Smaranda are o înţelepciune pe care eu nu cred că o am la vârsta asta. Ea ştie să aştepte, să ierte – e o femeie în toată puterea cuvântului.

Şi eu iert, dar o fac raţional cumva, îmi impun asta. Altfel, eu sunt copilăroasă, un pic imatură şi iute în decizii.”

Nu consider că am o poveste de succes. Eu fug de succes, de faimă. Nu cred în lucrurile astea. Sunt valori ale lumii contemporane în care eu nu mă recunosc.

Anamaria Marinca
actriţă

Mari întâlniri

Actriţa româncă a filmat mai multe producţii realizate peste hotare. Una dintre acestea este “The Countess”, regizată de Julie Delpy, unde Marinca a jucat pe platou alături de regizoarea-actriţă şi de William Hurt. În “Five Minutes of Heaven”, a fost colegă de platou cu Liam Neeson, iar în serialul “The Last Enemy”, cu Robert Carlyle. Iată ce ne-a povestit despre actorii cu care a lucrat.

 “Întâlnirea cu William Hurt m-a atins în mod deosebit. Eram în birourile companiei care realiza “The Countess” şi l-am văzut. Şi aproape că m-am ascuns. Ştiu că le e greu să fie tot timpul în centrul atenţiei. Să vadă că oamenii îi studiază, îi miros, uneori de la o distanţă necuviincioasă.

Ei bine, Hurt a venit el la mine şi mi-a spus că a văzut filmul “4, 3, 2” şi cât de mult mă admiră. După care m-am făcut roşie. I-am spus şi eu cât de mult îl admir şi că i-am văzut toate filmele. Că am fost timidă şi nu am avut curajul să vin să-i spun bună ziua. Mi-a zâmbit.”

“Liam Neeson e foarte timid, e foarte înalt şi foarte cald. Îi simţi bunătatea de la distanţă.”

“Robert Carlyle este o persoană de la care nu-ţi poţi lua ochii. Este extraordinar ce poate să transmită, ce forţă poate să aibă pe platourile de filmare. Ne-am apropiat firesc. El îmi vorbea despre copii, despre familie, eu îi spuneam din şcoală, din copilărie.”

“Dintre cei cu care am lucrat, cel mai mult m-am apropiat de Julie Delpy, cu care am devenit prietenă. Am petrecut seri împreună, ne-am făcut confidenţe. Cum ne-am cunoscut: m-a chemat la probă, pentru că mă văzuse pe o casetă înregistrată la Londra. Eu aveam părul scurt şi mai închis la culoare, aşa că ea nu a făcut legătura între persoana care juca Otilia în “4, 3, 2”, pe care-l văzuse, şi persoana de la probă. Şi, după ce m-a ales, şi-a dat seama că eu eram cea din filmul lui Cristian Mungiu.”