Drumul prost, vechi cât ţara
0
Călătoria prin spaţiul geografic al României a fost şi rămâne, pentru străini, o aventură. În urmă cu sute de ani, ca şi acum, drumeţii de pe alte meleaguri remarcau gropile, nepăsarea autorităţilor, munca de mântuială, praful (vara) şi mocirla (iarna) omniprezente
Dacă v-aţi săturat, cumva, de gropile şoselelor din 2012, „Weekend Adevărul" vă invită la o călătorie pe drumurile româneşti de acum câteva secole, aşa cum au fost ele descrise de străinii care le-au străbătut. În plină epocă fanariotă, la îmbinarea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, vom descoperi impresii, obiceiuri şi probleme care, oricât de surprinzător ar părea, sună familiar. Nepăsarea autorităţilor faţă de infrastructură, scuzele invocate pentru a nu face nimic, lentoarea cu care se schimbau lucrurile, praful sufocant vara şi noroiul ca o mlaştină iarna, lucrările de întreţinere făcute de mântuială, scump şi ineficient - toate sunt prezente în conversaţiile de zi cu zi din 2012 ale locuitorilor acestei ţări aşa cum se regăseau şi în jurnalele de acum peste 200 de ani. Privită din perspectivă istorică, povestea drumurilor din această ţară unde statul plăteşte un miliard de dolari pentru 40 de kilometri de autostradă, iar şpaga e inclusă în contractele de licitaţie capătă alte semnificaţii. Dacă eternitatea s-a născut la sat, atunci neputinţa de a construi un drum civilizat pare să poarte, în Europa, numele României.
„Convoiul nostru apucă pe un drum îngust, tăiat în coasta muntelui. Urcăm înspăimântaţi, cu ochii pironiţi pe peretele stâncii, ca să nu vedem prăpastia, roţile trăsurii călcând chiar pe marginea ei; pe alocuri, calea este atât de îngustă, încât parcă suntem agăţaţi deasupra hăului. În clipele acelea de mare primejdie, oamenii care ne însoţesc stăpânesc trăsurile cu nişte frânghii aduse anume în acest scop, în timp ce alţii, în spate, le susţin cu braţele lor puternice. Mergem aşa şase ceasuri; ajungând în satul acela mic, unde am crezut că nu voi mai ajunge vreodată, eram sfârşită de tot." Spusă acum mai bine de două secole şi redată de Neagu Djuvara în „Între Orient şi Occident", povestea de mai sus îi aparţine contesei Christine Reinhard, soţia unui diplomat francez, şi sugerează că problema drumurilor în România e mult mai veche decât am fi tentaţi să credem.
Străzile Bucureştiului se dregeau cu deţinuţii din închisori
Astfel de impresii, produse asupra călătorilor străini indiferent de perioada în care au trecut pe-aici, arată că, indiferent de epoca istorică, de guvernare sau de contextul socio-cultural, nicio generaţie n-a găsit resursele pentru a rezolva problema căilor de comunicaţii pe meleagurile ţării noastre.
„Dacă ne-ai fi văzut pe drumurile acelea cumplite...“
Textul din care am citat în deschidere continuă la fel de sugestiv: „Am fost găzduiţi în cea mai bună casă de aici; proprietarul a avut bunătatea de a se duce să se culce în grajd, ca să ne lase nouă singura încăpere a locuinţei sale; mobila era un divan mare de lemn, cât toată odaia, acoperit cu un covor sărăcăcios. Am stat cum am putut, eu rămânând trează ca să-mi păzesc copilaşii, întrucât, văzând murdăria care domneşte pretutindeni, mă aşteptam la o noapte neliniştită".
Fragmentul de mai sus este desprins dintr-o scrisoare trimisă mamei sale de contesa Reinhard la 11 iulie 1806, din satul Câineni, o localitate aflată în judeţul Vâlcea, pe Valea Oltului şi în apropierea Munţilor Făgăraş, convoiul venind dinspre Sibiu şi îndreptându-se spre Bucureşti, via
Râmnicu-Vâlcea. Calea este şi în zilele noastre una dintre cele mai spectaculoase, dar, în acelaşi timp, aglomerate şi periculoase din România.
O a doua scrisoare a contesei către mama sa, scrisă peste o săptămână, de la Bucureşti, aduce noi amănunte despre călătoria infernală a cuplului germano-francez pe drumurile Ţării Româneşti de la începuturile secolului al XIX-lea: „Presimţirile mele s-au adeverit, aşa că am plecat din Câineni fără să mă fi odihnit. Măsurile luate aveau de ce să mă înspăimânte: trăsurile au fost descărcate, iar bagajele îngrămădite în două căruţe, fiecare din ele fiind însoţită de şase oameni, care aveau să o salte şi să n-o lase să se prăbuşească în locurile primejdioase. Escorta noastră era alcătuită din doi tătari, doi arnăuţi, un comisar, căruia i se spune mikmandar, şi de câţiva străjeri; zâmbisem auzind că am avea nevoie de şaizeci de cai ca să trecem munţii, însă am văzut că toţi caii au fost folosiţi".
„Boierilor le place nespus de mult să-şi arate trăsurile, pe care dau sume foarte mari; căci nu sunt decât de fudulie, după un an sau doi
se hârbuiesc“
Robert Walsh
reverend englez, Bucureşti, în 1820
Pentru nemţoaica ajunsă la porţile Orientului, aventura în Valahia a fost o probă a curajului şi a rezistenţei: „Ţi-ar fi sărit inima din piept, draga mea mamă, dacă ne-ai fi văzut căţărân¬du-ne pe drumurile acelea cumplite. Eram cuprinsă de nelinişte şi nu-mi puteam domoli această stare: însă, până la urmă, ochiul şi sufletul s-au obişnuit cu primejdia. La început, am vrut să urc pe jos porţiunile mai grele, însă căldura şi oboseala au învins teama, iar eu am ascultat de soţul meu, care-mi spunea să închid ochii şi să mă las în seama lui Dumnezeu şi a mikmandarului. Încetul cu încetul, mi-am recăpătat curajul şi am îndrăznit să mă uit în prăpastie: am ajuns chiar să mă bucur de frumuseţea sălbatică a locurilor prin care treceam. Pe înălţimile acestea, nu este nici urmă de locuinţă; ici-colo vezi câte un adăpost de ciobani, iar legăturile de poştă, aflate din patru în patru ceasuri, sunt singurele dovezi că pe aici se găsesc vreo câteva fiinţe omeneşti".
„Trecem pe lângă prăpăstii înfricoşătoare"
Contele francez de Lagarde trăia, la 1812, senzaţii tari, româneşti, pe acelaşi drum - se pare, cel mai folosit de către călătorii care veneau din Apus -, dar mai aproape de Sibiu, în pasul Turnu Roşu: „Drumurile, abia croite, trec pe marginea unor prăpăstii înfricoşătoare; şi, mai adesea încă, ele sunt închise de turci, care, în ultimul lor război cu Austria, împiedicaseră, astfel, duşmanul să se apropie. Trecerea nu a putut fi reluată decât după ce au fost înfipte în stâncă bârne mari de lemn, fără a fi însă înţepenite cu fier, şi care, sub greutatea trăsurilor, se desprind şi uneori se rup, zvârlindu-i pe călători în prăpastie, de unde nu mai este nicio nădejde să fie scoşi, atât de mare este adâncimea acestora".
„Bucureştii arată ca un oraş oriental, cu străzi înguste şi întortocheate (...)printre care eşti în primejdie fie să te înăbuşi cu praf, fie
să te afunzi în noroi“
Dr. Johann-Ferdinand Neigebaur,
consulul Prusiei, în 1844
„Ce se vede de aici? Copaci smulşi din rădăcină sau despicaţi de trăsnet, stânci enorme gata să ne cadă în cap, piscurile munţilor acoperite cu zăpezi veşnice! Vântul mugeşte, pâraiele se reped luând cu ele tot ce încearcă să li se împotrivească. Nu-mi pot desprinde privirea de la acest minunat şi înspăimântător tablou, măsor prăpastia din ochi şi mă bucur de groaza ce mă cuprinde...", îşi continua povestea contele de Lagarde.
„Opt cai nu sunt de ajuns să tragă trăsura"
Alt călător, aceleaşi poveşti de groază de pe drumurile de munte de pe aceste meleaguri. Contele francez de Marcellus, secretar de ambasadă la Constantinopol, descrie un drum din Muntenia în Transilvania, în 1820: „La Sălătruc (n.r. - în judeţul Argeş, drum paralel cu Valea Oltului), opt cai nu mai sunt de ajuns ca să-mi tragă trăsura, deşi este una dintre cele mai uşoare. Li se adaugă şase boi şi zece oameni care, ajutându-se cu frânghii şi cu ţăruşi, ţin trăsura agăţată deasupra prăpăstiilor, făcând-o să alunece de pe o stâncă pe alta. Doi oameni călare, înarmaţi cu topoare, merg înainte ca să cureţe drumul de copacii căzuţi...". Drumurile decente prin Ţara Românească şi Moldova au fost ca şi inexistente până târziu, mult după 1800, şi aici nu e vorba doar despre potecile peste munţi, ci şi despre cele de la câmpie. Căile de comunicaţii erau atât de proaste, încât stârneau groază printre călătorii străini.
Domnitorii nu reparau drumurile de frica turcilor
Neagu Djuvara concluziona în cartea „Între Orient şi Occident": „Trecerea Carpaţilor se făcea cu nişte greutăţi nemaipomenite. Aflăm că între Câmpina, la poalele munţilor, şi Braşov, în Transilvania, pe o distanţă, în linie dreaptă, doar de vreo şaizeci de kilometri, existau nu mai puţin de 5.000 de cai! La munte, în regiunile de graniţă, nu era, de fapt, niciun fel de drum".
Această situaţie, provocată de nepăsarea autorităţilor faţă de starea drumurilor, de confortul şi siguranţa călătorilor, era generată, sugera William Wilkinson, consulul englez în Ţara Românească şi Moldova, de faptul că domnitorii (la acea vreme, grecii din Fanar) nu îndrăzneau să facă drumuri „de teamă să nu fie bănuiţi de Poartă că vor să înlesnească intrarea trupelor străine în Principate".
Acum, în 2012, la 200 de ani distanţă de momentul acelor mărturii, turcii nu ne mai ameninţă dacă ne reparăm şoselele, dar drumurile care leagă Ţara Românească de Transilvania sunt considerate, în continuare, printre cele mai proaste, periculoase şi dificile din Europa. Nici regimul comunist, nici guvernele de după decembrie 1989 n-au reuşit să facă autostrăzi pe care călătorii să poată circula civilizat şi repede între Transilvania şi Ţara Românească, dar şi între Transilvania şi Moldova.
„Străzile, 1.500 la număr, sunt destul de late, însă prost pavate sau chiar nepavate. Unele sunt podite cu bârne puse de-a curmezişul, ca să formeze un soi de pod, pe sub care se scurg murdăriile din oraş, ceea ce, vara, de n-ar fi aerul proaspăt, ar putea prilejui boli“
Raoul Perrin
călător francez în Principate, anii 1830
60
de cai povesteşte contesa Christine Reinhard că au fost necesari pentru ca trăsura să poată traversa Munţii Carpaţi din Transilvania în Ţara Românească.
Reparaţii la repezeală, înaintea înscăunării noului domnitor
În remarcabila carte „Între Orient şi Occident", frescă a ţărilor române în perioada fanariotă, istoricul Neagu Djuvara descrie felul în care municipalităţile găsiseră rezolvare pentru problema drumurilor din oraşe: „Se ştie că principalele străzi din Bucureşti, ca şi din Iaşi, erau podite cu bârne groase de stejar, prinse unele de altele, întocmai ca un pod, de unde şi numele de «pod» dat străzilor principale din capitală. Acest soi de caldarâm, costisitor şi totodată inconfortabil, va stârni întotdeauna uluirea străinilor".
Obiceiul de a face lucrurile la repezeală, înainte de sosirea unor înalţi oaspeţi, se pierde în adâncul vremurilor: „Pentru călătorul ce venea dinspre Constantinopol prin raiaua Giurgiu (enclavă otomană pe malul stâng al Dunării, la circa 60 de kilometri de Bucureşti), intrarea în Bucureşti se făcea pe podul Beilicului. În cele trei-patru zile de dinaintea înscăunării cu mare pompă a noului domnitor, erau repede înhămaţi la treabă toţi nenorociţii care umpleau închisorile oraşului. Se înlocuiau bârnele rupte sau putrezite, se punea pietriş pe marginea drumului, se astupau gropile cu paie şi crengi. Cât ţinea «podul», erau drese la iuţeală faţadele dughenelor - mai ales cele ale cârciumilor", scrie acelaşi istoric.
Două-trei zile înainte de intrarea noului domnitor în oraş. Nu mai devreme, nu mai târziu. Şi totul rămânea aşa până ce urma să fie înscăunat următorul domnitor!
Caleaşca ambasadorului, împotmolită în râu
În ţările române nu prea existau poduri peste cursurile de apă. Traversarea se făcea prin vaduri, atunci când râurile nu erau umflate. „Când caleaşca ambasadorului englez James Porter se împotmoleşte pe undeva, prin nordul Moldovei, pe când trece un râu, abatele Ruggiero Boskovic (n.r. - matematician, fizician şi astronom, a descris o călătorie de la Constantinopol în Polonia) povesteşte că, după eforturi nemaipomenite, dar zadarnice - cu toţi caii pe care îi aveau înhămaţi la caleaşcă, şi oamenii în apă până la piept - se hotărăsc să se ducă în sat după boi. Un ceas mai târziu, sosesc cu «o cireadă întreagă (...) şi a fost de ajuns să înhame şase animale din acelea, de o mărime şi o putere nemaivăzute, ca să ridice numaidecât caleaşca, ce nu putuse fi urnită atâta vreme»", descrie Neagu Djuvara un incident petrecut pe la 1770.
„Noroiul sau praful îţi ajunge deasupra gleznei"
Pe la 1840, Saint-Marc Girardin, scriitor, ziarist şi politician francez care simpatiza cu cauza Principatelor, creiona diferenţa dintre capitalele celor două provincii româneşti, Bucureşti şi Iaşi, pe de o parte, şi aglomerările urbane din Occident, pe de alta: „(...) Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte palatele din Paris şi din Viena, ca să dai peste o cocioabă din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajunge până deasupra gleznei".
Aici mai intervine un obicei al locului care, după cum lesne se poate observa, se perpetuează şi în zilele noastre în România, cu menţiunea că maşinile au luat locul trăsurilor. Iată observaţia lui Girardin: „Când spun că praful sau noroiul ajung până deasupra gleznei, mă gândesc la cei ce merg pe jos. La Bucureşti şi la Iaşi, nu se merge pe jos, se merge numai cu trăsura, picioarele fiind un lux: trăsurile, dimpotrivă, fac parte din ceea ce este necesar. Fără glumă: trăsura este singurul mijloc de a ieşi din îngrozitoarele grămezi de noroi, iarna, şi din praful adunat vara; pe deasupra, trăsura e semn că eşti un om de treabă".
Ţările române compensau lipsa drumurilor cu un număr record de cai
Călătorie sprâncenată în căruţa cât o roabă
Există însă şi paradoxuri pe care străinii le observă cu mare mirare. Pe aşa drumuri imposibile, băştinaşii se simt ca peştele-n apă. Adolphe Billecocq, fost consul al Franţei, scria în anii 1840: „În ciuda tuturor greutăţilor, aceste călătorii sunt cum nu se poate mai rapide, lesnicioase şi necostisitoare". Explicaţia e simplă: Imperiul Otoman trebuia să ştie cât mai repede ce se petrece în Europa. Şi, cum în Principate se întâlneau Rusia şi Austria deopotrivă cu diplomaţi britanici şi francezi, poşta funcţiona formidabil.
Wilkinson, consulul britanic la Bucureşti, observa: „Călătoria în cele două Principate se face cu asemenea iuţeală că nimic, în nicio altă ţară, nu i se aseamănă. Stabilimentele poştelor sunt bine organizate, există legături pentru toate direcţiile, caii sunt din belşug" („Între Orient şi Occident", Djuvara).
Acelaşi diplomat englez descria drumul peste Bărăgan: „Cei ce vor să călătorească cu poşta nu trebuie să se aştepte să găsească vreuna din înlesnirile întâlnite îndeobşte prin alte părţi. Nu li se dă decât un soi de căruţă, care aduce destul de bine cu acelea care, în loc de loitre, au un fel de zăbrele. Este sprijinită pe patru roţi mici, cu cuie de lemn şi, cu totul, nu ajunge să fie mai înaltă decât o roabă. Căruţa aceasta este umplută cu paie, iar călătorul trebuie să se aşeze şi să stea drept în mijlocul ei, cu picioarele băgate în paie. Cu nişte funii în chip de hamuri, sunt înhămaţi patru cai, mânaţi de un surugiu călare; pornesc în goana mare şi nu se opresc şi nici nu încetinesc mersul până la popasul următor. Înainte cu jumătate de milă de acesta, surugiul îşi anunţă sosirea trosnind întruna din bici, în acest fel, de cum soseşte, o altă trăsură este gata să-l preia pe călător". ;
Se încarcă comentariile...
