„Ion Antonescu poartă responsabilitatea pentru exterminarea evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească!”

EXCLUSIV. „Adevărul" vă oferă un interviu-eveniment cu reputatul profesor Carol Iancu, specialist în istoria evreilor din România. Spune profesorul, la 71 de ani de la Progromul de la Iaşi: „România nu este antisemită, dar din păcate sunt destui români antisemiţi".

Luna iunie este una aparte pentru comunitatea evreilor din România. Este luna în care se comemorează Pogromul de la Iaşi (27-29 iunie 1941), dar nu doar despre antiiudaismul din anii celui de-al Doilea Război Mondial e vorba în rândurile care urmează.
„Adevărul" l-a rugat pe Carol Iancu, unul dintre cei mai reputaţi istorici ai evreilor, autor printre alte volume şi al celebrului "Miturile fondatoare ale antisemitismului...", să ne explice cum a fost posibil şi cum mai este încă posibil (fanaticul musulman Mohammed Merah a comis în această primăvară, la Toulouse, un masacru ale cărui victime au fost copii evrei; neo-nazismul cucereşte procente tot mai însemnate în alegerile din ţări aparent civilizate). Carol Iancu s-a născut imediat după război, a emigrat la 17 ani în Israel, a lucrat într-un kibuţ şi a învăţat tot acolo ebraica. A plecat apoi în Franţa, unde şi-a construit o carieră academică impresionantă, la Montpellier. Citiţi acest interviu, căci este posibil să aflaţi mai multe despre adevăratele crize care au stăpânit şi încă stăpânesc lumea!

Înspre „Ţara Făgăduinţei" cu douăzeci de kilograme de nimicuri

„Adevărul": Cine sunteţi, domnule Carol Iancu?
Carol Iancu: Sunt născut tocmai la Hârlău, un mic orăşel din nordul Moldovei, unde cum spunea Sadoveanu, „nu s-a întîmplat nimic". Totuşi lucruri excepţionale au avut loc şi în acest orăşel din nordul Moldovei. Atmosferei Hârlăului îi datorez faptul că am ajuns istoric şi, mai ales, istoric al comunităţilor evreieşti. Două lucruri m-au marcat în copilărie: ruinele palatului lui Ştefan cel Mare de lângă biserica Sfântul Gheorghe, tot din epoca lui Ştefan cel Mare şi ea, şi sinagoga din oraş. În curtea bisericii mă jucam cu prieteni mei creştini, băteam toaca.

În ce an sunteţi născut ?
1946.

Imediat după război.

Da. Efectiv toată copilăria mi-a fost marcată de povestirile supravieţuitorilor. Era generaţia care a suferit orori şi care ne-a transmis o mare traumă. După 1944, prin emigrări succesive, comunitatea evreiască a dispărut aproape total din Hărlău, astăzi mai subzistă doar o foarte mică obşte (mai puţin de douăzeci de persoane). Noi cei originari din această localitate şi stabiliţi în străinătate încercăm cu sprijinul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, să salvăm sinagoga care a fost fondată acum două sute de ani şi care trebuie restaurată de urgenţă, Este una din cele mai frumoase din ţară, cu excepţionale picturi biblice, ea face parte din patrimoniul evreiesc al României, şi sperăm că va putea fi tranformată într-un muzeu. Să nu uităm că că la un moment dat aproape jumătate a populaţiei Hârlăului era de origine evreiască !

Ambii dumneavostră părinţi erau evrei?
Da. Provin dintr-o familie modestă, unde aspectele religioase contau foarte mult, în special din partea mamei. Nu voi uita niciodată cum mama aprindea lumânările vineri seara pentru a primi Şabatul. Am trăit acest ritual acasă, apoi tata mă lua cu el la sinagogă. Am primit o dublă moştenire- cultura iudaică în familie şi cultura românească la şcoala din Hârlău. Prima mea învăţătoare se numea Hilda Dumitrescu, era de etnie germană, căsătorită cu un domn creştin ortodox. Am păstrat o mare admiraţie pentru această pedagogă de elită care a marcat generaţii de elevi. Trei materii mi-au plăcut în şcoală: istoria, limba română şi limba franceză - învăţată cu domnişoara Elena Clos care venea din Iaşi. Dar când a trebuit să intru la liceu, nu am reuşit. Eram totuşi un elev bun şi, efectiv, cauza insucesului nu s-a datorat rezultatelor şcolare ci faptului că eram pe o listă neagră.

Ce era această listă neagră?
Tatăl meu s-a înscris la câţiva ani după Război pentru plecarea în Israel (atunci acest lucru era permis). Nu ştiu de ce, a primit „negativ" şi deci nu am putut pleca. Numele său a rămas însă înscris pe o „listă neagră". Iată de ce nu reuşisem la liceu. Aşa că mama, care avea o soră căsătorită la Alba Iulia, m-a trimis la ea. Am reuşit să intru la liceul Mihai Viteazul din Cetate în frumosul oraş Alba Iulia unde am urmat clasa a VIII-a. După un an am putut reveni totuşi la Hârlău unde am continuat studiile liceale. Diploma de maturitate (n.r -. Bacalaureatul) a trebuit să o obţin la Iaşi, la Liceul Costache Negruzi, Şcoala Medie Mixtă din Hârlău fiind prea modestă pentru organizarea unui examen de maturitate. Tot atunci, aveam 17 ani, ne-a venit anunţul că putem pleca în Israel. Deci la ani de zile după ce depusese tata cererea! Bineînţeles că părintele meu a trebuit să facă cadou statului comunist casa....

Cum a fost plecarea?
Nu am primit un paşaport, ci altceva - un simplu certificat de călătorie într-un singur sens: Israel.

Plecaţi pentru totdeauna.
Da. De altfel, după cum ştiţi, evreii au fost răscumpăraţi de statul Israel, după cum şi germanii au fost răscumpăraţi de Germania federală.

Cum se făcea această răscumpărare?
Nu cunosc detaliile, dar atăzi ştiu că se plătea o sumă importantă de bani. În plus, noi am fost obligaţi să renunţăm la cetăţenia română şi să plătim o taxă pentru această renunţare ! Am lăsat şi casa, dar a trebuit să o lăsăm aranjată, totul la cheie.

Nu mai sunteţi cetăţean român.
Toţi cei care au plecat atunci au pierdut cetăţenia română. De atunci eu nu mai sunt cetăţean român.

Acum sunteţi cetăţean israelian şi cetăţean francez.
Da. Am cetăţenie franceză, sunt căsătorit cu o franţuzoaică.

Cum aţi ajuns în „Ţara Făgăduinţei"?
Am ajuns, ca toţi ceilalţi emigranţi din România comunistă din acea perioadă, săraci lipiţi pământului. Cred că aveam douăzeci de kilograme de nimicuri cu totul, de persoană.

Ce aţi făcut?
M-am dus să învăţ limba ebraică la un kibuţ. Pentru faptul că munceai la kibuţ aveai gratuitatea pentru a învăţa limba ebraică. Eu ştiam doar câteva noţiuni de bază.

Le-aţi învăţat în ţară, la Hărlău, la Alba Iulia?
Le-am învăţat, la început, la Hârlău, cu un melamed (n.r. - învăţător de religie iudaică), apoi la un rabin din Alba Iulia. Acest oraş a reprezentat pentru mine şi o adevărată deschidere spre Occident. La liceul din Cetate am cunoscut elevi care aparţineau altor minorităţi, copii de maghiari, de germani, de sârbi. La noi în casă se vorbea şi româna şi idiş, tatăl meu mă trimitea des la Iaşi, la un frate de-al său şi acolo am asistat la spectacolele în limba idiş ale Teatrului Evreiesc (până la desfiinţarea sa), iar la Teatrul Naţional la celebre piese ale dramaturgiei româneşti. Am continuat studiul limbii ebraice şi după kibuţ, la Universitatea din Ierusalim unde am făcut studii aprofundate de limbă şi cultură franceză, de istorie generală, de istorie evreiască, de psihologie...

Cum a fost impactul cu kibuţul?
Copleşitor. Am lucrat la munca pământului, la plantat banane, la cules de portocale. Acolo am cunoscut «viaţa reală».

Exista un entuziasm venit din partea emigranţilor?
Bineînţeles. Am întâlnit emigranţi de peste tot. Tot timpul liber citeam, îmi plăceau cărţile, le citeam în biblioteci, dar când aveam un ban le cumpăram la Tel Aviv (se găseau atunci - ca şi astăzi de altfel - multe cărţi în limba română). Şi mama şi tata au fost orfani din Primul Război Mondial. Tatăl mamei e în Monitorul Oficial - erou căzut la Mărăşeşti. Bunicul din partea tatei a murit tot din cauza Primului Război Mondial. Ei nu au putut studia. Tata a făcut doi ani de şcoală, şi mama - patru. Dar le mergea mintea. Familia mamei avea o mică tutungerie şi aşa s-au descurcat. La Ierusalim am avut şansa să fac studii excelente care s-au concretizat cu titlul de Master. Ulterior am obţinut o bursă din partea Guvernului Francez, pe bază de concurs. Am devenit doctor în istorie şi litere la Aix-en-Provence. Am rămas legat de România natală, deşi am făcut carieră academică în Franţa. Acolo m-am căsătorit, soţia este istorică medievistă, director al unui centru de cercetări în cadrul Centrului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, fiica mea, Sara, este violoncelistă, băiatul meu, Michaël, este istoric.

Copiii au păstrat legătura cu România, vorbesc limba română?
Da, soţia, a învăţat la universitate unde a obţinut o diplomă de limbă română, iar fiica mea a venit în ţară şi a obţinut un premiu la Bucureşti, fiind prezentată ca violoncelistă de origine română. Ne-am bucurat. Fiica mea vorbeşte mai puţin, fiul meu, care e mai mare, vorbeşte bine romăneşte.

„Uite, evreii ne-au dat un Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos"

Înainte de Revoluţie aţi mai venit în ţară?
O singură dată am venit, în anii `80, când viitoarea mea soţie avea un curs de vară la Sinaia.

Aţi perceput nişte schimbări în România? V-aţi dat seama că era mai rău?
Da! Absolut! Am vrut să fac nişte cercetări istorice şi când am fost la Biblioteca Academiei mi-am dat seama că nu se poate face o lucrare serioasă, că nu am nicio şansă să lucrez liber în biblioteci şi arhive. Mă interesa atunci să fac o istorie despre rolul economic jucat de evrei în ţările române. În timpul sejurului de la Sinaia, locuiam în condiţii bune, aproape ca în Occident. Aceste cursuri de vară organizate pentru studenţii străini erau un fel de vitrină pentru cei care veneau din Occident. Totuşi, repede ne-am dat seama că regimul era foarte dur.

Ce amănunt v-a convins?
Să vă spun: îmi amintesc de o fată tânără care ne-a rugat să îi cumpărăm o pereche de pantofi, fabricaţi în România, dar care se vindeau numai turiştilor şi numai pe valută străină. Ea nu avea dreptul să cumpere ceva fabricat în România, deşi avea banii necesari! Eram şocaţi. Cum era posibil? Sigur, era un regim poliţienesc. În 1977-1978, pe când eram preparator la Universitate, în Franţa, am propus să organizăm un colocviu franco-român cu ocazia centenarului independenţei României. Acest colocviu a avut loc efectiv la Aix-en-Provence, şi a fost singurul colocviu de acest gen franco-român. Invitasem anumiţi istorici români, dar au venit mai mulţi alţii, agreaţi de regim şi nu toţi istorici... Cam aşa funcţionau lucrurile.

Unde aţi văzut Revoluţia? La Televiziunea Franceză?
Da, era ceva extraordinar. Era o explozie formidabilă! „Mămăliga explodase!" după cum s-a spus atunci. Îmi amintesc drapelele cu gaură... entuziasmul unui popor întreg! În sfârşit, România, care era o ţară europeană, putea să intre în Europa. Francezii erau miraţi că au văzut că toată lumea ştia franceză. Acum, tinerii au început cu engleza. Văd că nu mai e la modă franceza. Eh, asta e... Eu mi-am continuat cercetarile istorice privind evreii din România. Am încercat să explic acest paradox: evreii sefarzi expulzaţi la sfârşitul Evului Mediu din Spania au fost bine primiţi aici, pe teritoriul românesc; au urmat alte imigrări ale aşkenazilor din Galiţia, din Imperiul habsburgic şi Rusia ţaristă (mai ales după răpirea Bucovinei şi a Basarabiei); pe de altă parte, România a fost ultima ţară din Europa care a acordat evreilor drepturi cetăţeneşti, abia la sfârşitul Primului Război Mondial. Era un paradox care m-a intrigat. Explicaţia e de natură economică: rivalitatea dintre noua burghezie românească, creştină, şi evrei.

Exista în secolul al XIX-lea şi un puternic antiiudaism religios.
Antiiudaism e termenul corect, antisemitismul trebuie folosit abia după 1880. Antisemitismul modern cuprinde antiiudaismul clasic, mai ales de factură religioasă, dar căruia se adaugă un element nou, "rasial". Bisericile au fost timp de secole antiiudaice, dar nu „rasiste". Dacă un evreu se boteza el putea să urmeze o carieră religioasă, putea deveni preot şi să ocupe o demnitate importantă atât în lumea creştină ortodoxă cât şi catolică (unde putea să ajungă şi Papă). Odată cu apariţia antisemitismului modern rasist situaţia se schimbă radical. Aşa au fost arşi la Auschwitz şi preoţi creştini, şi călugări, doar fiindcă erau de origine evreiască, fiindcă aveau bunici evrei. Să nu minimizăm totuşi importanţa antiudaismului a cărui primă coordonată este religioasă. Un anumit curent al Bisericii pune accent pe ideea că evreii l-au omorât pe Iisus Hristos, în loc să se spună, aşa cum e corect: uite, evreii ne-au dat un Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, care a fost rabin până la 33 de ani şi care se ruga în Templul de la Ierusalim. Tot astfel se prezintă acuzaţia de « omor ritual » sau « sânge ritual ». Ce spune această legendă? Că evreii ar avea nevoie de sânge creştin ca să îl amestece cu făină şi să facă pasca lor pentru sărbătoarea de Paşte. Vă daţi seama de enormitatea inepţiei? Care este prima regulă în iudaism din punct de vedere al alimentaţiei?

Neconsumarea sângelui.
Exact! Iată de ce se mănâncă numai carnea animalelor ierbivore care nu se hrănesc cu sânge. Iar acuzaţia defaimătoare susţine că evreii ar avea nevoie de sânge omenesc! Din păcate aceasta fabulaţie nu a dispărut. La vârsta de opt ani cel mai bun prieten al meu, Gheorghiţă, care îmi era ca un frate, m-a uimit. I-am dat puţină pască şi m-a întrebat: „Carolică, nu are sânge în ea?". Am rămas uluit, am mâncat ca să îi arăt că e bună, şi a mâncat şi Gheorghiţă cu mine. Mama mi-a explicat apoi că „ei, creştinii", aşa cred, că punem sânge în pască! M-a marcat atât de mult încât pe coperta ediţiei franceze a uneia dintre cărţile mele am pus fotografia unui săculeţ brodat de iubita şi regretata mea mamă, un săculeţ din acela în care se pune pasca. E făcut din pluş şi brodat cu anumite litere de binecuvântare în limba ebraică.

Când aţi venit prima dată în ţară după 1989?
Cred că prin 1991. Eram surprins că se găseau la Bucureşti, pe tarabe, lucrări legionare şi că se găsea până şi „Mein Kampf" a lui Adolf Hitler. Am mai văzut şi „Protocoalele Înţelepţilor Sionului", cel mai celebru fals din istorie! (peste jumătate din „Protocoalele Înţelepţilor Sionului" se bazează pe un pamflet din timpul şi contra lui Napoleon al III-lea!) Am întrebat: „De ce? Cum e posibil?". Mi s-a explicat că e vorba despre libertatea de exprimare. Era acolo un tânăr îmbrăcat în costum naţional, care făcea apologia legionarismului.

Ce aţi simţit atunci?
Am fost şocat. Am încercat fără să polemizez să explic anumite lucruri, dar era imposibil. Am rămas uluit să constat că în România, care şi-a regăsit democraţia, o serie de mituri se menţineau în anumite medii. Acest lucru m-a convins să scriu o carte despre despre Miturile fondatoare ale antisemitismului, fiindcă sunt mituri care se reciclează şi revin. În Islam nu a existat până în epoca foarte recentă legenda omorului ritual, omniprezentă în creştinism. Dar din motive politice, acest mit se regăseşte acum şi în ţările musulmane unde se spune că evreii ar avea nevoie de sânge omenesc, deci şi de sânge de arab. Un ziar arab a publicat o „ştire" că s-ar fi gasit câţiva palestinieni fără nicio picătură de sânge: israelienii le-ar fi scos sângele pentru nevoile lor religioase! Iată cum se menţin şi se reciclează miturile antisemite!

Noul antisemitism: „Se pune în discuţie însăşi existenţa statului Israel! E monstruos!"

Există un nou tip de antisemitism de factură arabă? Ştim ce s-a întâmplat în această primăvară la Toulouse, când un musulman a atacat şi a ucis copii evrei.
Întrebarea dumneavoastră e foarte importantă, fiindcă e clar că există un antisemitism, să-i spunem clasic, de extremă dreaptă, cel care a precedat şi condus la Shoah (n.r. - Holocaust). Dar cel mai periculos antisemitism este astăzi cel din ţările şi mediile arabo-musulmane. Sunt tineri care se fanatizează urmărind, prin antene parabolice, tot felul de discursuri radicale. Chiar şi Merah, asasinul care a comis atentatul de la Toulouse, este rezultatul unui astfel de fanatism. Bineînţeles, nu trebuie condamnată religia musulmană ca atare, dar există anumite curente extremiste islamice care trebuie denunţate. Sunt abuzuri grave, chiar şi în Franţa, la Paris, în anumite cartiere în care evreii religioşi nu mai pot merge cu chipa pe cap, fiind în pericol de a fi atacaţi. Pe de altă parte în anumite medii antisemite şi antisioniste se pune în discuţie însăşi legitimitatea existenţei statului Israel! E monstruos!

Va lua amploare acest fenomen?
Nu putem şti ce se va întâmpla, dar e important de subliniat că atât reprezentanţi ai fostului guvern, cât şi membrii ai noului guvern numit dupa ultimile alegeri au făcut declaraţii fără echivoc afirmând că nu vor tolera niciun discurs incendiar, niciun extremism. Guvernul va fi ferm ca în Republica Franceză toată lumea să se poată exprima şi trăi liber.

De ce nu folosiţi termenul Holocaust, şi îl preferaţi pe cel de Shoah?
Cuvântul Holocaust are un sens metafizic - ardere de tot a unei victime în scopuri religioase. Dar aici suntem în faţa unei politici a unui stat aşa-zis modern - Germania nazistă - de a lichida un întreg popor, oameni care s-au născut într-un pat şi nu în altul! Dar chiar cuvântul Holocaust e insuficient, el necesită un adjectiv. Acum se spune "Holocaustul indienilor" sau Holocaustul anumitor populaţii din Asia sau Africa. Dacă folosim termenul Shoah care în ebraică înseamnă „catastrofă" şi care este în mod curent utilizat în Israel şi în Franţa, este clar la ce ne referim - la exterminarea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război mondial - , nu mai trebuie să punem un adjectiv care să explice. Regret că termenul Holocaust s-a încetăţenit în România. Iată de ce am ţinut să menţin cuvăntul Şoah în traducerea cărţii mele apărută la editura Polirom: Şoahul în România (La Shoah en Roumanie).

În România a avut loc relativ recent un mare concurs televizat, intitulat „Mari Români". A fost difuzat pe postul naţional de televiziune. Ei bine, în acest clasament, întocmit pe baza unui vot popular, Ion Antonescu figura între primii zece. Ce spune asta despre România?
Uitaţi-vă: e o percepţie care efectiv mă miră şi nu mă miră. El e perceput de mulţi ca fiind cel care a rezistat Uniunii Sovietice, ca cel care a făcut război Uniunii Sovietice, dar aliat cu Germania nazistă!, pentru a recupera Basarabia şi Bucovina, dar din păcate, ştiţi prea bine, că el nu s-a oprit la graniţa Basarabiei. Şi atâţia zeci de mii de tineri români au fost ucişi din cauza acestei decizii fatale. Efectiv, în anumite medii, Antonescu a fost perceput ca un erou, rezistent faţă de regimul bolşevic. Dar, de fapt, acest dictator care s-a făcut vinovat de moartea atâtor de mulţi soldaţi români în teritoriile sovietice a avut un rol nefast pentru evreii din România. Nu putem uita că el a ordonat deportările evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar şi din Regat şi Transilvania de sud în blestemata Transnistrie, vast cimitir fără pietre funerare a unui sfert de milion de evrei români şi ucrainieni. Nu putem uita că şi Pogromul de la Iaşi din iunie 1941 a fost efectuat de armată şi de autorităţile civile cu complicitatea unităţilor germane prezente în oraş. Ion Antonescu poartă responsabilitatea pentru exterminarea evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească! Aş vrea să sublinez aici rolul pe care l-a jucat şef-rabinul Alexandru Şafran împreună cu alţi conducatori evrei printre care în primul rând Wilhelm Filderman în salvarea unei părţi importante din populaţia evreiască.

În ce fel a intervenit Alexandru Şafran?
Alexandru Şafran intervenea pe lângă feţele înalte bisericeşti, care interveneau şi ele pe lângă „Conducător". Evreii nu au fost singuri în lupta lor pentru a supravieţui. În 1941, Antonescu a „evacuat" evreii din Basarabia şi Bucovina în condiţii inumane în sinistra Transnistrie, cu excepţia a aproximativ 15.000 de evrei din Cernăuţi. Aceştia au fost astfel salvaţi şi acest lucru s-a datorat curajului primarului Traian Popovici şi intervenţiei mitropolitului Bucovinei Tit Simedrea pe lângă care a intervenit şef rabinul Alexandru Şafran. În 1942 s-a întâmplat un miracol: guvernul lui Antonescu a renunţat la decizia luată la cererea Germaniei naziste de a deporta în lagărele naziste din Polonia (planurile pregătite prevedeau lagărul de exterminare Belzec) evreii din Transilvania de sud şi Regat rămaşi în viaţă. Cum trebuie explicată această întorsătură radicală ? Au avut loc atunci multe intervenţii, Şafran a intervenit la mitropolitul Bălan, un apropiat al dictatorului, la nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care s-a adresat şi el lui Antonescu... După părerea mea, dacă până la urmă el a renunţat de a deporta pe evrei în Polonia, acest lucru se datorează faptului că el a înţeles în 1942 - înainte de Stalingrad! - că se schimbă cursul războiului, că Germania nazistă va pierde şi că va trebui să dea socoteală... Ambasadorul Franţei, Jacques Truelle, în corespondenţele trimise în Franţa utilizează expresii fără echivoc privind responsabilitatea autorităţilor (jandarmii şi armata care duceau la îndeplinire ordinele lui Antonescu) în acţiunile de deportare şi masacrare. El menţionează, în toamna lui 1941, „un proiect pregătit de guvernul român de o vreme, abil încurajat de germani şi care vizează exterminarea izraeliţilor din aceste regiuni (Basarabia şi Bucovina, scrisoare din 28 octombrie 1941). De asemenea „un plan sistematic de exterminare pus la cale deja de câtva timp" (scrisoare din 10 noiembrie 1941); ambele scrisori sunt reproduse în cartea mea Shoahul în România...
Să nu uităm că în afară de demnitarii religioşi deja menţionaţi, alte personalităţi române au intervenit pentru a atenua suferinţele evreilor: Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman, şi regina-mamă Elena, ambele ‚Drepte între popoare", liderii Partidului Naţional Ţărănesc (preşedintele Iuliu Maniu, vicepreşedintele Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Ghiţă Pop), ai Partidului Naţional-Liberal (Constantin I.C. Brătianu). Să adăugam şi alte personalităţi străine, reprezentanţi la Bucureşti ai Elveţiei (René de Weck), Crucii Roşii Internaţionale (Kolb şi Steiger), Suediei şi Turciei...
Bilanţul Şoahului în România este copleşitor. Cifrele, numărul evreilor morţi, au fost publicate, se ştiu, au apărut şi în raportul Comisiei Wiesel (între 280.000 şi 380.000 victime evreieşti în teritoriile sub administraţie românească, fără a lua în consideraţie pe cei peste 130.000 de evrei din Transilvania de nord sub ocupatie maghiară, deportati de autorităţile maghiare şi nimiciţi în majoritatea lor la Auschwitz). Dacă majoritatea evreilor din Transilvania de sud şi Regat au supravieţuit, majoritatea celor din Basarabia şi Bucovina au pierit, guvernul lui Antonescu fiind responsabil şi de tragedia evreilor ucrainieni din Transnistria. Imediat după 1989, din neştinţă, s-au făcut statui şi străzi cu numele lui Antonescu. În Franţa nu s-au ridicat statui mareşalului Philippe Pétain, deşi a putut fi considerat un erou în Primul Razboi Mondial. Dar din 1989 până astăzi lucrurile au evoluat, oamenii au început să-şi dea seama de adevăruri ascunse, lumea este din ce în ce mai conştientă de ororile Şoahului.

Există antisemitism azi în România?
Pot afirma că România nu e antisemită, dar sunt din păcate destui români antisemiţi.

Mituri despre evrei. Cine a adus comunismul în România? Dar criza financiară în lume?

În urma articolelor pe care le-am scris despre diverşi supravieţuitori evrei, reacţiile pe forumul ziarelor sunt violente. Care ar fi explicaţia?
Există un alt mit...

... mitul că evreii au adus comunismul în România!
Exact, asta este o altă legendă! Noi ştim, cunoaştem, care a fost realitatea. Înainte de Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist era foarte slab, e adevărat că evreii erau un procent important în micul partid, dar dacă luăm în considerare situaţia generală, au fost relativ puţini. Unii evrei sperau, după tragedia hitleristă, că într-un regim nou, comunist, vor avea şi ei "un loc sub soare". Şi-au dat însă repede seama că nu va fi cazul. Şi cel mai bun răspuns este, cred, numărul mare de evrei care au emigrat, care au părăsit România pentru Israel. După crearea statului Israel în 1948, o sută de mii de evrei au plecat din România! Desigur că au fost şi evrei comunişti care au jucat un rol nefast, dar acest lucru nu pentru ca erau evrei, ci pentru ca au fost comunişti fanatici, cum au fost conducătorii Comitetului Democrat Evreiesc impus de Partidul Comunist. Ei au persecutat pe evreii religiosi şi pe evreii sionişti. Regimul comunist a arestat şi schingiuit sute de evrei sionişti care au făcut ani grei de puşcărie. Mulţi au fost omorâţi şi nici nu ştim unde sunt îngropaţi. După părerea mea, fără îndoială că unele reacţii sunt generate din aceste mituri care, ca orice mit, rezistă. În anumite medii mai există vechile clişee identificând pe evrei cu comunismul!

Acum vor fi, probabil, făcuţi vinovaţi şi pentru aducerea capitalismului în România!
Bineînţeles! Şi să nu uităm de religie: învăţământul religios ar trebui să fie responsabil, să fie schimbat, să se spună adevărul - că nu evreii l-au răstignit pe Iisus Hristos -, pentru a se ajunge la o adevărată şi posibilă prietenie iudeo-creştină. Există întotdeauna şi o explicaţie iraţională. În fond, rasismul ce înseamnă? Frica de celălalt. Nu îl cunoşti, ai faţă de el, idei preconcepute.

Evreii au adus şi criza financiară!
Ei sunt acuzaţi fie că fac revoluţii bolşevice, fie că sunt mari capitalişti care exploatează popoarele. Vom găsi mereu aceste acuze. Faptul că evreii au putut rezista 2.000 de ani în diaspora şi că au reuşit în ciuda a ceea ce a fost Şoah-ul să-şi refacă o ţară... asta e un exemplu de tenacitate cum rareori vedem în istorie!

Ce credeţi despre „Primăvara Arabă"?
Există pericolul ca anumiţi radicali islamici să ajungă la putere. Era o speranţă - pentru mai multă democraţie -, dar din păcate persistă o situaţia confuză. Iar pericolul cel mai important provine din atitudinea extremistă a preşedintelui Iranului care proclamă deschis dorinţa de a distruge Israelul.

Viaţa şi opera profesorului Iancu

Născut la Hârlău, în Moldova românească, emigrat în 1963 în Israel, absolvent al Universităţii Ebraice din Ierusalim, obţinând titlul de Master cu menţiunea „magna cum laude" al aceleiaşi Universităţi, el este doctor în litere şi în ştiinţe umaniste la Universitatea Aix-en-Provence, în Franţa. Carol Iancu predă în prezent istorie contemporană la Universitatea Paul Valery din Montpellier şi este de asemenea directorul „Şcolii de Înalte Studii ale Iudaismului" din Franţa.
Carol Iancu este, doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (2005), al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi (2010) şi al Universităţii din Oradea (2011). El este, de asemenea, profesor-asociat la Centrul Goldstein-Goren din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. O parte din cărţile sale (scrise în franceză) au fost traduse în limba română, majoritatea la Editura Hasefer [Printre cărţile apărute in limba romană amintim: Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare (a treia ediţie) ; Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare; Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944); Bleichroeder şi Crémieux; Miturile fondatoare ale antisemitismului din antichitate până în zilele noastre; Alexandru Safran. O viaţă de luptă, o rază de lumină; Alexandru Safran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940-1944)]. Carol Iancu este şi poet şi se ocupă îndeaproape de istoria literaturii. Recent, un amplu articol de-al său despre poetul avangardist Ilarie Voronca, publicat în numărul 6 (253), din 2011, al revistei „Apostrof" (revista lunară a Uniunii Scriitorilor, care apare la Cluj-Napoca) a încântat lumea culturală.