„Ei“ oricum nu înţeleg

Liderii politici, fără a o declara explicit, susţin că în problemele importante nu mai trebuie solicitat votul popular: „ei” nu înţeleg şi nici nu vor să înţeleagă

Guvernul Irlandei a dat recent publicităţii un studiu din care reiese cum s-a votat pentru Tratatul de la Lisabona şi în ce măsură alegătorii au ştiut ce fac când au respins proiectul de constituţie european. Jumătate dintre alegători au votat „nu” crezând în minciuna conform căreia tratatul prevedea reintroducerea stagiului militar obligatoriu. Nici cei care au votat „da” nu erau mai luminaţi: a fost un vot mai curând proeuropean, decât un vot protratat. Aceştia considerau că Europa e un lucru bun, chiar dacă nu e clar cum funcţionează. În eventuala perspectivă a unui nou vot, Guvernul Irlandei e hotărât să explice mai bine prevederile, dar s-a lovit de un obstacol neaşteptat: oamenii nu sunt doritori să afle mai mult decât ştiu, fals sau adevărat. Dintr-un focus grup a reieşit că oamenii sunt puţin interesaţi de modalităţile de decizie ale Uniunii, toţi ştiu cât de complicate şi complexe sunt reglementările. Liderii politici, fără a o declara explicit, susţin că în aceste probleme nu mai trebuie solicitat votul popular: „ei” nu înţeleg şi nici nu vor să înţeleagă. Dispreţul faţă de „ei” tinde să se instaleze printre politicienii care exprimă tendinţele centrale ale politicii şi ameninţă evoluţia democraţiei mai puternic şi mai grav decât formaţiunile extremiste.

Complexitatea vieţii moderne  a transformat treptat decizia politică într-un act pentru specialişti, pentru oamenii de la vârful domeniului legiferat. Dar în loc să  se dedice eforturilor de a se face cât mai înţeleşi de cât mai mulţi, pentru a obţine susţinerea lor în cunoştinţă de cauză, legiuitorii folosesc cu delicii vocabularul noii limbi de lemn, formulările alambicate, neologismele inutile; în felul acesta legile devin nu doar texte prea complicate pentru a fi şi respectate, ci şi un minunat ambalaj-alibi pentru corupţia la înalt nivel. Cu cât legea e mai ambiguu formulată, cu atât sunt mai multe evaziunile, fraudele, licitaţiile trucate, favorizându-i pe „aleşii” familiarizaţi cu vocabularul de ei inventat. Prăpastia între cei care ştiu şi cei care nu vor să se obosească să înţeleagă permite aprobarea unor legi cu consecinţe grave în viaţa majorităţii, dar cu bune rezultate financiare în conturile autorilor lor. 

În această situaţie, presa ar trebui să-şi asume rolul de traducător, să se ocupe serios de analiza legilor în termenii familiari electoratului. Dar niciun patron de presă nu ar accepta un asemenea demers, pentru că nu promite câştiguri imediate. În absenţa dovezilor, nu mă încumet să spun că tabloidizarea presei face parte dintr-un plan de îndobitocire a electoratului în aşa fel încât acesta să rămână mai preocupat de crimele bizare şi de divorţurile surpriză decât de structura bugetului de stat. Sigur e că legătura dintre cei care decid şi cei care suportă deciziile e parazitată de non-ştiri, de opiniile unor persoane întâmplătoare, de ideologia conspiraţionistă care induce renunţarea la atitudine civică: nu se poate face nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei, totul e decis de forţele obscure. Supoziţiile şi presupunerile se transformă în informaţii necontestate, aceste informaţii sunt comentate de tot soiul de oameni indignaţi şi devin principii; când, totuşi, realitatea contrazice construcţia media, nimeni nu revine, ba chiar printr-un soi de solidaritate, manifestată doar în relaţia cu adevărul, subiectul respectiv este ocolit.

Transparenţa a fost obiectivul lui Gorbaciov şi prin el s-a dat o lovitură fatală sistemului comunist pe care dorea doar să-l îmbunătăţească. În absenţa transparenţei şi democraţia se sufocă sub povara articolelor de lege elaborate în aşa fel încât „ei” să nu le înţeleagă.