21 de zile

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Priveşte cerul!
Priveşte cerul!

Atunci când medicina se declară învinsă în faţa cancerului, bolnavii în fază terminală pot intra într-un centru de îngrijiri paliative. Sunt internaţi pentru 21 de zile, timp în care sfârşesc fără dureri şi fără regrete. Centrele de îngrijiri paliative asigură medicamente care ameliorează durerile fizice ale bolnavilor, fără a încerca să vindece sau să prelungească viaţa.

Dacă te numeşti Lance Armstrong şi ai învins cancerul poţi spune „boala asta a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat". Iar citatul va rămâne în cartea de istorie a optimismului. Dar în acest februarie, pe o stradă înzăpezită de la marginea de nord a Bucureştiului, cancerul nu e un lucru bun. Este finalul.

Peste 40.000 de români mor anual de cancer. Medicii se dau bătuţi şi, de cele mai multe ori, bolnavul închide ochii, acasă, în chinuri teribile. În ţările cu sisteme de sănătate sănătoase, bolnavii cu cancer terminal sfârşesc fără dureri, în clinici de îngrijiri paliative. La noi, aceste centre de alinare a durerilor sunt la început de drum. Se chinuie şi ele să supravieţuiască cu bani puţini. E greu să-ţi faci reclamă când eşti clinică de îngrijiri paliative. Pe de o parte ai vrea ca oamenii să ştie de tine şi să te sponsorizeze, pe de altă parte ai vrea să nu ştie, pentru confortul lor moral. Aşa se face că până acum s-a vorbit puţin, în România, despre locurile care te ajută să mori cu privirea senină. Mai jos este un reportaj dintr-un astfel de loc: perfuzii, teamă, minciuni nevinovate, ultimul rând de pijamale, dragoste şi regrete. Nu vă speriaţi, cuvântul „moarte" nu apare, totuşi, niciodată.

Vremelnic

Hospice-ul Fundaţiei „Sfânta Irina". Un loc curat şi cald la marginea de nord a Bucureştiului. Nu vei simţi, intrând aici, că-i un spaţiu unde sunt aduşi bolnavii pentru care medicina nu mai are soluţii. Încă se mai amenajează unele camere. E dimineaţă şi o bormaşină perforează un zid. Cum o fi să pleci din lumea asta cu un uruit de bormaşină în cap? Senzaţiile de loc comun şi tihnă se duc atunci când apar primii bolnavi cu tot arsenalul lor de branule, perfuzii şi pungi în care se scurge din ei. Şi pistolul imaginar de la tâmpla fiecăruia.

O femeie merge cu perfuzia pe după gât. Privirea îi este neomenească. Cu pupilele albastre şi cu albul ochiului aproape portocaliu. Această alăturare de culori... atât de plăcută la raionul de haine pentru copii, dar înfiorătoare în ochii unei femei. E doamna Mariana, o olteancă de 60 de ani, care a ajuns cu o zi în urmă la hospice. Stăm de vorbă. A fost economistă la uzinele făcute de Ceauşescu în Craiova. După '90 au fost privatizate pe nimic. Ne avântăm împreună în această discuţie despre tranziţia românească. Apoi vine revelaţia: este ireal, vorbesc despre guvernarea Văcăroiu cu o femeie cu cancer în fază terminală.

Problema cea mai mare, care pune în discuţie şi etica acestui reportaj, este că niciunul dintre bolnavii pe care i-am întâlnit în acest loc nu a ştiut să dea o definiţie cuvântului paliativ. Au spus „ajutător", „simptomatic", dar niciunul n-a spus „temporar". Paliativ = temporar, ameliorează temporar efectele unei boli dar nu vindecă. Şi tot din DEX, temporar înseamnă „de scurtă durată". Vremelnic. La acest hospice, vremelnicul se măsoară în 21 de zile. Bolnavii sosesc aici cu trimitere de la spitalele care nu-i mai pot vindeca. Sunt înregistraţi în fişa de internare cu durată determinată: 21 de zile. Unii se încăpăţânează s-o depăşească şi li se prelungeşte şederea. Cei mai mulţi nu.

Doctorul Pavel Chirilă e preşedintele Fundaţiei „Sfânta Irina" şi autorul mai multor cărţi de medicină biblică. La 4 martie 1977, în ziua marelui cutremur, doctorul Chirilă avea 30 de ani şi era de gardă la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Imaginaţi-vă că dintr-o dată vă sunt aduse în faţă câteva sute de cadavre strivite. Asta i s-a întâmplat doctorului Chirilă în acea noapte de martie. A ajuns să nu mai discearnă morţii de vii. Coşmarul l-a întors la cele sfinte. Când alţii au ridicat pumnii împotriva lui Dumnezeu, doctorul Chirilă s-a aşezat, aşa cum era, în halat alb pătat de sânge, la picioarele Sale.

Cum se conjugă la prezent verbul „a muri"?

În 2006, doctorul Chirilă a inaugurat primul centru de îngrijiri paliative din zona Bucureştiului. A făcut asta pentru cei peste 40.000 de oameni care mor anual de cancer, în România. A făcut-o ştiind că România este ţara europeană cu ecartul cel mai mic între momentul diagnosticului de cancer şi deces.

Pe site-ul fundaţiei, primele cuvinte sunt: „Hospice «Sfânta Irina» acordă asistenţă medicală, emoţională şi spirituală bolnavilor de cancer aflaţi în stadiu terminal". Dar, spune doctorul Chirilă, „dacă bolnavii conştientizează că sunt duşi într-un loc unde se moare mult, refuză o astfel de îngrijire". Se moare mult. Din 2006 şi până azi, la "Sfânta Irina" au murit 1.500 de oameni. Este inuman de greu să priveşti un om în ochi şi să-i spui: „Gata. Pregăteşte-te!". Aşa că, atunci când intră pe uşa hospice-ului, bolnavii află că au ajuns la un „centru de terapie a durerii". „Durerea din această fază nu poate fi curmată prin medicamente obişnuite. Apoi sunt atacurile de panică, tentativele de suicid. Cu asta ne ocupăm: medicamente pentru calmarea durerii, consiliere psihologică şi religioasă".

„V-aţi făcut mari"

Doamna Mariana are cancer la colon. L-a depistat pe 24 mai 2011 (toţi ţin minte cu precizie ziua în care au primit vestea). Până la diagnosticul de cancer nu mai călcase de 20 de ani într-un spital.
A ajuns la „Sfânta Irina" de la Spitalul Elias: „Doctorii de acolo mi-au spus că nu mai pot continua tratamentul cu citostatice şi m-au trimis aici. Să vedem ce va mai fi". Spune că numai ea e de vină. N-a mestecat mâncarea cum ar fi trebuit, a fumat şi a băut cafea. Mai mult decât toate, i-a plăcut cafeaua. Amintiri despre copilăria ei, despre cafeaua Menado pe care o bea cu bunica, o cafea slabă şi dulce, alături de o felie de pâine neagră, prăjită pe plită.

În rezervă este un televizor. Stă închis. „Ştirile mă panichează. Crainicii ăia vorbesc prea repede. Ta-ta-ta-ta, îmi face inima bum-bum-bum. Îmi place să mă uit la programul cu animale, la programul despre călătorii. Mi-ar fi plăcut să călătoresc, dar dacă n-am avut bani...". A fost acum 36 de ani în Bulgaria, unde a vizitat castelul de la Balcic. „Atât. Eram tânără, abia terminasem facultatea". Se întinde pe pat, se ridică, nu vrea să fie ajutată. Dacă n-ar fi icterul ăsta care a îngălbenit-o de tot şi muşcă din ea ca dintr-o gutuie...

Are doi băieţi, unul în Bucureşti şi altul în Craiova. Vin şi ei în vizită cât pot de des. Ea simte că nu mai poate face nimic pentru copiii ei. Copiii s-au făcut mari. Am 27 de ani, vârsta băiatului ei cel mic. Vorbeşte ca pentru noi toţi, cei de până-n 30 de ani: „V-aţi făcut mari. Timpul trece. Plecaţi dimineaţa, ajungeţi seara. Vă consumaţi, vă agitaţi. Nu ştii cum îţi iese articolul, te chinui să-l scrii, să-l aşezi. Îmi dau seama. Şi anii trec". La început îmi muşcam buzele de necaz că nu ştiu ce să-i spun şi cum să-i fiu aproape, iar acum ne despărţim cu ea compătimindu-mă pentru tumultul bolnăvicios al lumii în care voi intra plecând de aici. Şi anii trec, da.




- 4,5 milioane de persoane din România sunt afectate, direct sau prin persoanele apropiate, de cancer sau de alte boli incurabile.

- În România există doar 12 fundaţii care acordă de îngrijiri paliative. Cele mai multe sunt destinate exclusiv bolnavilor de cancer, categoriile celor care suferă de SIDA, boli de inimă şi de plămâni fiind, până acum, neglijate.

- Îngrijirea paliativă este gratuită.

Totul este vremelnic în centrele de îngrijiri paliative

Câteva sfârşituri de lume

Andreea Băndoiu este directoarea hospice-ului „Sfânta Irina". E o femeie tânără. Dacă o vezi pe stradă, cu ochelarii ei moderni şi părul cârlionţat, poţi crede că e o corporatistă care caută noi provocări în carieră. Dar nu. Andreea şi-a definitivat studiile universitare şi post-universitare cu lucrări pe tema morţii. A văzut sute de oameni murind dar n-a visat niciodată urât.

Cândva, în adolescenţă, a fost o rockeriţă rea care citea din Kierkegaard şi voia să dea la Filosofie. Dar adolescenţa e timpul marilor fracturi. L-a strigat pe Dumnezeu într-un moment de disperare iar El a răspuns. De atunci sunt prieteni.

Minunile

Cu toată medicina din lume, nu se ştie cum un om continuă să trăiască după ce organele îi cedează unul câte unul. Şi omul respiră până vin copiii, seara, de la slujbă, până vin rudele din străinătate, până când nu mai e atât de singur. Şi dacă totuşi nu vine nimeni, se întâmplă altceva miraculos, spune Andreea: „Am văzut oameni cu muşchii măcinaţi complet, dar care totuşi, în ultimele clipe şi-au ridicat braţele către cer". Cum se ridică singure oasele astea către cer?

Defect profesional:

Andreea îşi dă seama cât mai are de trăit un om uitându-se la faţa lui. „Apare o paloare specifică cu fiecare zi". Cinismul cancerului este că te lasă conştient până în ultima clipă de viaţă. „Mi s-a întâmplat să stau în rezervă cu un bolnav, să vorbesc cu el, să vorbesc la mobil, să mă învârt, ameţită, iar când m-am dezmeticit mi-am dat seama că omul din pat şi-a dat sufletul. Atunci am realizat că omul pleacă din viaţa asta cu cuvintele mele. Aşa am învăţat să-mi asum cuvintele. Să am conştiinţa că nu vorbesc doar de dragul de a vorbi. Acele vorbe pot fi ultimele pe care le aude".

Absurdul

Constaţi că lumea modernă a înlocuit cuvântul „iubire" cu „inteligenţă emoţională". Vezi cum avocaţii şi notarii îşi parchează maşinile la poarta hospice-ului. Acte de succesiune, testamente, stilouri Mont Blanc. La ce bun? Telefoanele bolnavilor sună din când în când cu melodii vesele, uitate de pe vremea când totul era bine. Tabloide pe noptieră.

Îl întreb cum îl cheamă şi îmi scrie pe carnet „Mihail". Mihail este un bărbat de 62 de ani din Câmpulung Muscel, Argeş. Toată viaţa n-a făcut decât să-i tundă pe argeşenii lui într-o frizerie din oraş. A tuns la ei şi le-a înghiţit părul din ‘67 până-n 2010, când a început să simtă usturimi pe gât. Mihail arată ca Cedric din desenele animate „Ratonii". De nas îi atârnă un tub gros, care-i vine până în dreptul gurii şi ar fi simpatic dacă ar fi doar atât. Numai că la baza gâtului, Mihail are o gaură cât un dop de Coca Cola. Stai aproape de el şi-i simţi respiraţia prin gaura asta. Nu mai poate vorbi şi tot felul de tuburi ies din el. Este singur. A fost căsătorit şi are doi copii, dar viaţa lui de familie s-a terminat cu un divorţ scurt acum „38 sau 39 de ani". De atunci este într-o comă sentimentală, nu mai ştie nimic nici de femeie nici de copii. Scrie, cu scrisul lui de om care n-a prea ţinut creionul în mână, despre ce-l doare şi, mai ales, despre pensie: că a ieşit anticipat şi ar mai avea doi ani jumate până să iasă la normă. Doi ani jumate înseamnă vara lui 2014. Până atunci îmi întinde o bancnotă de un leu şi scrie pe carnet: „Dacă puteţi merge să-mi cumpăraţi un ziar Cancan, vă rog".

image

„Nu vreau să ne despărţim"

Nichifor are 61 de ani şi e paznic de noapte la un depozit din Delta Dunării. E dimineaţa zilei de 2 octombrie 2011, iar Nichifor se întoarce din tură şi-şi găseşte nevasta aproape moartă-n casă. Femeia pare că-şi dă duhul cu fiecare respiraţie. Nichifor sună la Salvare. Spitalul din Tulcea - spitalul din Galaţi - Institutul Oncologic Fundeni. Cancer pulmonar.

Sunt cinci luni de atunci. De gospodăria lor din satul Sarichioi (Tulcea) se mai îngrijeşte doar „ăl de sus". Nichifor a trecut cu Eudochia (59 de ani) din spital în spital şi au ajuns până la urmă aici. El nu ştie ce se întâmplă aici, cu atât mai puţin ea, care are tot mai rar momente de luciditate. Când au plecat de la Fundeni, acum o săptămână, doctorii de acolo le-au spus că îi trimit la o clinică, provizoriu, şi apoi se vor întoarce să continue chimioterapia. „Aşteptăm 22 februarie să ne întoarcem la Fundeni".

Au doi băieţi, dar amândoi sunt plecaţi la muncă în Spania. Aşa că au rămas doar ei doi, ţărani din Deltă, cu trupuri mărunte şi feţe de oameni necăjiţi. Ea stă neclintită pe pat şi nu mai are nici un fir de păr pe cap. El îşi frământă mâinile pe un scăunel, alături. Vorbim despre peştii din Deltă (se laudă c-a prins şi de 60 de kilograme), apoi despre cum se curtau, pe vremuri, fetele din satul lui de lipoveni.

Sunt căsătoriţi de 41 de ani. Se lasă o tăcere lungă-lungă, de parcă ar vedea fiecare zi din cei 41 de ani. Şi i se umezesc ochii; aşa plâng ţăranii, cu sfială. „Şi-acum nu vreau să ne despărţim". Din pat, Eudochia nu mai aude cuvintele bărbatului ei. Delirează de la un calmant numit Haloperidol. În această rezervă a sfârşitului de lume este dragostea, dar este şi regretul: îţi vine să strigi că ai nevoie de ea abia atunci când ea e prea departe ca să mai audă.

- Hospice-ul „Sfânta Irina" are o capacitate de 16 până la 20 de paturi şi funcţionează cu 36 de angajaţi. Ar mai fi voluntarii, dar e greu să faci voluntariat într-un astfel de loc.

- 40% din bugetul hospice-urilor e asigurat de Ministerul Sănătăţii. Restul trebuie completat din sponsorizări. Cei care doresc să ajute Fundaţia „Sfânta Irina", pot dona în contul RO11PIRB4201700750001000, deschis la Piraeus Bank Bucuresti, sucursala Carol.

„Cei care au avut o situaţie bună înainte de boală sunt cei mai loviţi. Se gândesc mereu: «acum trei luni eram pe picioarele mele, cu afacerile mele, cu viaţa mea». Le e foarte greu să accepte moartea după ce au rezolvat cu bani toate problemele"
Andreea Băndoiu
Directoarea hospice-ului „Sfânta Irina"

„Am lucrat o vreme la secţia de tentative de suicid a Spitalului de Urgenţă. Primeam câte 10-15 tentative de sinucidere pe zi. Cei mai mulţi încercau să se omoare prin otrăvire. Acolo m-au marcat momentele lor de regret în acest interval de timp dintre tentativă şi salvare. Atunci omul vrea să trăiască".
Pavel Chirilă
preşedintele Fundaţiei „Sfânta Irina"

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite