"Voi înfrunta orgoliile vânătorilor şi pescarilor puşi pe jaf"

Locul lui Adrian Năstase la preşedinţia Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AVPSR) a fost luat, recent, de guvernatorul Băncii Naţionale a României. Mugur Isărescu a

Locul lui Adrian Năstase la preşedinţia Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AVPSR) a fost luat, recent, de guvernatorul Băncii Naţionale a României. Mugur Isărescu a acordat ziarului Adevărul primul interviu în calitate de preşedinte al AVPSR.
- Vânătoare, pescuit..., pasiuni, vocaţie, orgolii. Ce v-a atras către această funcţie?
- Vă mărturisesc că nu sunt nici vânător înfocat, nici pescar perseverent. Am acceptat însă învestitura (ca preşedinte onorific) pentru că eu văd în vânătoare şi în pescuit dincolo de pasiuni, de vocaţie, de orgolii o motivaţie ecologică şi una economică. Vânătoarea şi pescuitul au, întâi şi întâi, un scop raţional: menţinerea echilibrului în natură. România, în secolul XXI, se confruntă cu câteva mari probleme de care depind, în mod fundamental, progresul ei, una fiind protecţia mediului. Într-o vreme în care, la noi, e sfidat mediul, sunt distruse pădurile şi sunt murdărite apele.
- Dar vânătorii şi pescarii agresează natura, n-o protejează.
- Vă asigur că o protejează. De altfel, vânătorii şi pescarii au o uriaşă responsabilitate faţă de societate şi, nu în ultimul rând, faţă de natură. Termenii moderni ai devizelor "gestionare durabilă a resurselor naturale regenerabile" şi "conservare a sănătăţii naturii prin vânătoare şi pescuit", practicate în spirit sportiv, reflectă o atitudine pe care, în mod tradiţional şi lipsit de ostentaţie, oamenii au avut-o dintotdeauna în relaţia cu lumea vie.
- Tradiţiile în România sunt, mai degrabă, de distrugere a naturii. Ce s-a schimbat?
- Apropierea intrării României în Uniunea Europeană. Acum, într-un moment în care integrarea europeană este foarte aproape, problema protecţiei mediului începe să ne preocupe în cel mai înalt grad şi sper să nu greşesc afirmând că, în această privinţă, vânătorii şi pescarii au făcut paşi importanţi. Din 2000, obştea noastră face parte din Federaţia Asociaţiilor de Vânătoare şi Conservare a Faunei Sălbatice din Uniunea Europeană (F.A.C.E.) şi putem spune, aşadar, că vânătorii români au anticipat şi au devansat cu ani buni integrarea în structurile Uniunii Europene. Ne numărăm, astfel, printre cei şapte milioane de vânători europeni. Pescarii sunt de ordinul zecilor de milioane. Vom avea însă o şansă numai în măsura în care vom face lege din a vâna şi a pescui în deplin respect faţă de natură.
- Cum se împacă însă astfel de principii cu "genocidul" din terenurile de vânătoare?
- Ravagiile sunt excepţii. Desigur, de neadmis. Regula e legată de simţul onoarei. Mi-a plăcut însă o expresie pe care am întâlnit-o în revista "Vânătorul şi Pescarul Român". Are un sens profund: "Vânătorul nu este un simplu puşcaş". Într-adevăr, un "simplu puşcaş" nu va putea să iasă niciodată din cercul strâmt al unor însuşiri pur tehnice iscusinţă, precizie, viteză de reacţie având cu psihologia o singură legătură: nemăsurata lui fală că este un bun ţintaş, ce face adeseori savoarea povestirilor vânătoreşti. Pe când un vânător veritabil se subordonează unei filosofii dominate de înţelepciune, având ca stâlpi de susţinere responsabilitatea, onestitatea, moralitatea. Am acceptat funcţia în ideea că asociaţiei noastre, care are o istorie bogată şi se bucură de autoritate în comunitatea vânătorilor şi pescarilor, îi revine misiunea de onoare de a promova pe scară largă o astfel de filosofie, ce îndeamnă la o convieţuire durabilă cu natura.
- Veţi reuşi să-i înfruntaţi pe şmecherii puşi pe jaf?
- Da, pentru că nu sunt singurul care gândeşte aşa. Apoi, statul, societatea nu lasă o bogăţie inestimabilă, cum este viaţa sălbatică, la bunul plac al vânătorilor şi pescarilor. Intervin anual reglementări importante, care limitează dreptul de a vâna şi a pescui, reglementări care, complicând jocul, introducând restricţii şi interdicţii, contribuie în mod esenţial la conservarea vieţii sălbatice şi conferă durabilitate vânătorii şi pescuitului. Dar nimic nu va asigura integritatea, prosperitatea vieţii sălbatice, într-un mediu natural sănătos, într-o mai mare măsură decât responsabilitatea celor ce practică acest sport, pe care îmi place să-l numesc cavaleresc. ştiţi bine că vânătorii şi pescarii îşi petrec o bună parte din viaţă în natură. E în firea lucrurilor, prin urmare, ca ei să fie "câini de pază" ai frumuseţilor naturii. Să fie cei dintâi care să se opună tentaţiilor de agresare a naturii, relelor obiceiuri de a murdări locuri de basm din natura ţării cu grămezi de gunoaie.
- Veţi promova o strategie în acest sens?
- Cred că avem nevoie de mai mult decât o strategie. Avem nevoie de o cultură. Ne-a dat Dumnezeu un minunat tezaur natural. Frumuseţile pe care le întâlnim la tot pasul, în ţara noastră, sunt preţioase active. Suntem datori nu doar să le protejăm, ci şi să le facem cunoscute celor care ne vizitează ţara. Adeseori, primind oaspeţi la Banca Naţională, guvernatori ai multor bănci centrale cu care avem relaţii, în drum spre Sinaia, unde organizăm reuniuni internaţionale, ne-am oprit la Muzeul Vânătorii de la Posada. M-am convins astfel cât de mare interes a putut să trezească o "bucăţică" din averea noastră naturală. Avem ce să arătăm. Să ne obişnuim s-o facem. Noi, la Banca Naţională, în multe împrejurări, când suntem nevoiţi să folosim termeni specifici, obişnuim să spunem că vorbim "păsăreşte". Vă rog să-mi îngăduiţi să folosesc şi acum doi termeni din limbajul "păsăresc", de astă dată nu al bancherilor, ci al vânătorilor şi pescarilor. Noi suntem răspunzători de zestrea naturală a României. Suntem răspunzători de a jalona, din punct de vedere "cinegetic" şi "halieutic", strategia anilor viitori. Părăsind limbajul de specialitate, vă voi spune că la Poiana Braşov, la recentul congres al vânătorilor şi pescarilor, a fost deschisă o fereastră către o abordare modernă a itinerarului asociaţiei noastre, într-o etapă cu caracter special. Noilor exigenţe, impuse de mutaţiile care se succed cu rapiditate în lumea contemporană, nu le putem face faţă decât manifestându-ne identitatea printr-o cultură şi o tradiţie bine asimilate, dar şi prin fermitatea principiilor. O cultură şi o tradiţie care să ne facă responsabili de gestionarea corectă a unui bun naţional de mare valoare: fauna sălbatică. Am convingerea că înţelepciunea şi experienţa pe care le-am acumulat din generaţie în generaţie, într-o viaţă de obşte de peste optzeci de ani, ne vor ajuta să ne îndeplinim o atare menire.