Cine mai are grijă de noi?

Atrase de salariile din Vest, peste 300 de asistente medicale pleacă în fiecare lună să muncească în Occident Peste 1.100 de asistente medicale şi moaşe au solicitat, de la începutul

Atrase de salariile din Vest, peste 300 de asistente medicale pleacă în fiecare lună să muncească în Occident

Peste 1.100 de asistente medicale şi moaşe au solicitat, de la începutul acestui an, eliberarea certificatelor de recunoaştere a studiilor medicale în statele Uniunii Europene. Liliana Iordache, preşedinta Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România (OAMMR), spune că cererea a crescut cu 200% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar solicitările sunt tot mai numeroase. În urmă cu trei zile, Ministerul Sănătăţii a sistat, până la începutul lunii mai, eliberarea acestor certificate, pe motiv că au existat situaţii în care experienţa solicitantului era mai mică de trei ani, aşa cum prevăd directivele.

România

Marilena Petrovici este din 1983 asistentă-şefă la Spitalul de copii "Marie Curie" din Bucureşti. A ales să lucreze la blocul operator, unde se cere răbdare, pricepere, dar şi multă pasiune. În ultimii ani, a asistat neputincioasă la plecarea colegelor sale în străinătate, unde experienţa în chirurgie sau terapie intensivă se plăteşte cu bani grei.

"Şi eu aş fi plecat să lucrez peste hotare, dar faptul că aveam o familie m-a împiedicat să fac acest pas. Însă am fost la un schimb de experienţă în câteva spitale din SUA şi am rămas impresionată de ceea ce am văzut acolo. Totul era organizat în cel mai mic detaliu, astfel încât fiecare angajat, inclusiv asistentul medical, avea o porţiune bine delimitată, de care se ocupa fără reproş. De salarii, nici nu mai vorbesc", ne-a mărturisit asistenta-şefă, mai nou şi director interimar de îngrijiri. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre situaţia existentă în spitalele din ţara noastră, care funcţionează încă după lozinca "muncă multă pe bani puţini".

Pentru asistenta din sala de operaţii nu există program de lucru de opt ore, mai ales într-un spital care duce lipsă de personal. Ştie când vine la muncă, dar nu mai ştie când pleacă. Într-o singură zi, ea poate asista şi la 30 de intervenţii chirurgicale. La Spitalul Budimex există opt săli de operaţie, unde ar trebui să fie cel puţin câte două asistente, în trei ture. În unele săli există însă numai o asistentă, care trebuie să fie mâna dreaptă a medicului anestezist dar şi a chirurgului.

Babysitter pe 1.000 de euro

Gazele toxice inhalate în sălile de operaţie, orele suplimentare, weekendurile şi sărbătorile petrecute tot la spital nu se reflectă însă în câştigul lunar. Salariul de bază al unei asistente medicale din România este de 400 de lei, indiferent dacă este debutantă sau are o experienţă de zeci de ani. În funcţie de sporurile care se adaugă la acesta, se poate ajunge la 600 de lei. Maxima salarială este de 1.000 de lei. "Cum să nu pleci să munceşti în Italia pe 1.700 de euro lunar?", se întreabă retoric asistenta-şefă. În ritmul acesta, remarcă Marilena Petrovici, vom avea un deficit şi mai mare de personal sanitar mediu. Cei mai mulţi sunt interesaţi de locurile de muncă din străinătate. Cine nu cunoaşte o limbă străină se poate angaja ca babysitter şi tot câştigă minimum 1.000 de euro pe lună", ne mărturiseşte Marilena Petrovici.

În ultima vreme, în sălile de examen bate vântul. Cele mai căutate secţii sunt chirurgia şi terapia intensivă, cu toate că aspirantele la un asemenea post nu au lucrat niciodată într-un spital.

Posturile libere nu mai sunt căutate

Motivul? Aceste specialităţi sunt percepute ca rampă de lansare pentru Occident. Asistentele vor să lucreze în spital pentru un an sau doi, cât să capete experienţa care să le deschidă uşile în străinătate. Unele candidate nu sunt suficient de bine pregătite pentru această meserie, deoarece, spune asistenta-şefă, nu se mai face şcoală aşa cum se făcea altădată. Altele, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, demisionează după prima sau a doua săptămână de muncă, motivând că se zbat prea mult pentru câţi bani primesc. "Mentalităţile se schimbă. În urmă cu 20 de ani eram mulţumite că aveam un loc de muncă. Noi nu ne permiteam să negociem", ne-a declarat Mirela Bota, asistentă la secţia de Terapie Intensivă a aceluiaşi spital.

Asistentele nou-venite pleacă repede, motivând că se zbat prea mult pentru câţi bani primesc
Marilena Petrovici

Italia

Viorica Zărnescu este asistentă medicală şi lucrează la Spitalul San Donato - Milano, secţia de chirurgie pediatrică. Este unul dintre "halatele albe" care au plecat, în disperare, din România. Şi-a lăsat familia, soţul şi cei doi copii în România şi s-a gândit că într-o zi se va întoarce acasă cu bani şi nu va mai face nopţi albe pentru că nu are cu ce să plătească meditaţiile copiilor. Nu o va mai face, rămâne definitiv în Italia.

De la 200 la 1.500 de euro lunar

Nu este singura în această situaţie. În secţia unde lucrează, la doi paşi de oraşul Milano, se vorbeşte de multe ori româneşte. Peste 20% din personal e format din români - medici şi asistente medicale, adică peste o sută de persoane. "La interviu, primul lucru pe care l-am spus a fost că sunt româncă. Au fost foarte încântaţi", îşi aminteşte Viorica Zărnescu. La doi ani după ce a ajuns în Italia, Viorica, acum în vârstă de 41 de ani, priveşte în urmă cu durere spre cei aproape 20 de ani în care a profesat la Oneşti. La problemele financiare pe care le avea în Moldova, atunci când a luat drumul străinătăţii. La Institutul Policlinic din San Donato Milanese câştigă peste 1.500 de euro lunar. Are lacrimi în ochi când îşi aminteşte cum aştepta, la Oneşti, cu înfrigurare, salariul, la finele lunii. Voia să vadă dacă îi ajunge să plătească şi gazele… Ce să faci mai întâi cu aproape 200 de euro? Am găsit-o la San Donato, un orăşel lângă Milano, unde, după doi ani de muncă, a reuşit să îşi întregească familia. Şi-a adus un copil, Mihai, de 15 ani, şi soţul, Sorin, de 44 de ani, care între timp şi-a găsit şi de lucru, ca electrician. Celălalt băiat, în vârstă de 21 de ani, Adrian, vine când are două-trei zile libere. În aceste zile a fost şoferul personal al mamei - care a început şcoala de şoferi, lucru la care nici nu ar fi visat pe când era în România. Adrian a rămas să studieze în ţară. E în anul al II-lea la ASE şi se gândeşte încă dacă vrea să trăiască la Milano.

"Am avut drumul deschis de colege"

Înainte de San Donato, Viorica a lucrat la Asti, în provincia Piemonte, tot la un spital, dar a reuşit să se aranjeze cum i-a fost mai bine şi s-a transferat la San Donato. Aici lucrează din septembrie. Nu are prea mari probleme cu transportul, pentru că locuieşte într-un bloc, gard în gard cu spitalul. "Aici sunt copii care au fost operaţi pe cord deschis şi sunt îngrijiţi la noi, după ce au trecut de etapa de reanimare. E un lucru frumos, pe care nu reuşesc toţi să îl facă", povesteşte românca. Priveşte în urmă, către Oneşti. A lucrat tot timpul cu copii. I-a fost greu să ia decizia de a pleca, dar a făcut-o, iar acum nu regretă. "Când am văzut că banii nu ajung de niciun fel, am vorbit cu soţul meu şi am zis că unul dintre noi trebuie să se sacrifice şi să facă ceva", spune Viorica Zărnescu. Lucra la un cabinet şcolar, la Oneşti. Soţul lucra ca electrician. Aveau doi copii. Din când în când, îi ajutau părinţii, trimiţând produse de la ţară. Nici acelea nu ajungeau de cele mai multe ori. În 2005, Viorica şi-a luat rămas bun de la familie. Avea drum deschis de alte colege, plecate şi ele, înainte, tot în Italia. "Am plecat prin <> , care a făcut toate documentele, şi am ajuns în Italia. Un an jumătate am fost angajata acestei firme, deşi lucram într-un spital. Am făcut un sacrificiu şi am plătit taxele pe la toate ministerele, care, la acel moment, se ridicau la patru-cinci mii de euro", spune Viorica.

Cum stau lucrurile în sistemul de sănătate italian? Nu se face economie la nimic, nu se ia şpagă şi nu se dă şpagă şi se pune un foarte mare accent pe aspectul psihic al bolnavului şi al familiei acestuia.

Suntem mai buni decât italienii

"Deşi regulamentul nu dă voie, dacă un copil operat e agitat… chemăm tatăl şi îl lăsăm să stea cu copilul. Or, în România, nu se poate face aşa ceva! Componenta psihică este esenţială, şi la noi în ţară nu există! Secţia unde am lucrat în Oneşti are o poartă cu un lacăt mare, unde nu intră nimeni, nici măcar mamele", spune Viorica. Recunoaşte că românii sunt buni profesionişti: "Ca profesionalism, nu e nicio diferenţă… suntem mai buni decât italienii, însă lipsa materială în sistemul sanitar românesc ne trage înapoi foarte mult. Aici, în Italia, nu se face economie la nimic. Nu contează că un medicament e prea scump. Contează doar că este cel potrivit. La noi în ţară se foloseşte cel care costă mai puţin. Eu zic că asta este marea diferenţă. Noi suntem buni profesionişti… păcat că nu am avut şanse să profesăm în ţară".

În Italia nu contează că un medicament e prea scump. Contează doar că e cel potrivit. La noi în ţară se foloseşte cel care costă mai puţin.
Viorica Zărnescu