REPORTAJ Poveştile străzii în cea mai geroasă noapte

Capitala e încremenită într-un strat gros de gheaţă. Azi noapte au fost -13 grade. La noapte vor fi -18. În viforul ăsta n-a murit încă niciun bucureştean. Dar vor muri.

Dragi compatrioţi, în România mor de frig aproximativ 400 de oameni în fiecare iarnă. Acesta nu este un discurs fictiv al preşedintelui Băsescu, este negru pe alb în rapoartele Institutului Naţional de Medicină Legală.

Aţi auzit adesea oameni exclamând: „Aurolacii ăştia rezistă dezbrăcaţi în ger, iar noi, care luăm medicamente până nu mai putem, tot ne îmbolnăvim în fiecare iarnă". Adevărul e ca nici aurolacii nu rezistă, numai că atunci când se îmbolnăvesc şi mor nu-i mai vede nimeni. Vine o dubă albastră de la morgă, îi încarcă şi-i duce de pe lumea asta.

Se spune că moartea prin refrigeraţie este cea mai dulce şi mai uşoară din câte morţi există: temperatura din corp scade la sub 30 de grade. Atunci nu te mai doare nimic. Pierzi lupta şi adormi ca să nu te mai trezeşti niciodată.

E vremea, toamna a fost lungă. Începe anotimpul morţilor de frig. Azi noapte au fost -13 grade iar săptămâna asta va fi şi mai rău. Vor anunţa la ştiri, dimineaţa: „a murit unul sub un picior al podului Basarab". Sau, „au găsit un degerat într-un gang, pe Griviţei". Cum îşi trăiesc aceste nopţi de ger oamenii pe care s-ar putea să nu-i mai vedem la primăvară? Mai jos sunt câteva poveşti adunate din zona Gării de Nord, azi-noapte, 27 spre 28 ianuarie 2012.

Când trece de miezul nopţii, Gara de Nord devine brusc pustie. Până atunci, peronul e colorat cu sute de tineri cu plăcile de snowboard la spinare, americani care cer „coffee to go", loturi sportive, oameni de toate felurile. De la miezul nopţii până spre ora cinci dimineaţa nu mai soseşte niciun tren, fast-food-urile se închid, totul încremeneşte. Atunci, încep să iasă de prin unghere oamenii străzii.

Sala de aşteptare a celor care nu mai aşteaptă nimic

Gara de Nord are două săli de aşteptare. Una mare, pentru călători, şi una mică. În cea mică se înghesuie oamenii străzii în nopţile acestea cumplite. E cel mai ieftin loc de dormit din Bucureşti. Pentru un leu ai dreptul să ocupi un scaun de fier şi să te ghemuieşti acolo într-un somn de muritor de foame. Leul îl dai agentului de pază. Dacă nu-i dai leul, te dă pe uşă afară. Nu se poate să iei ultimul „galben" din mâna unui sărac? Ba se poate. Agentul de pază îşi face de ţigări şi de cafea din banii calicilor. Să-l urâm pentru asta? Albert Camus (scriitor francez, 1913-1960): „Nu pot să-l urăsc pentru că ştiu că nu e fericit".

Miroase greu în sala mică dar, cu timpul, aburul emanat de cei 30 de oameni ai străzii devine suportabil. Sforăie, vorbesc în somn, se pişă pe ei, se mişcă spasmodic, chinuiţi de coşmaruri: poate că la noapte nu vor mai avea leul şi vor dormi pe peron, cu câinii.
E o lume frumoasă şi tristă, prieteni: de un perete al sălii e agăţat un televizor LCD care tot rulează anunţuri cu copii dispăruţi. Din când în când, anunţurile se opresc şi apare pe ecran Gabriel Cotabiţă. E o reclamă la concertul pe care-l va avea în februarie şi care se cheamă: 25 de ani de nopţi albastre. Nu interesează pe nimeni nopţile lui Cotabiţă. Ei au noaptea lor.

Conspiraţii nocturne

Nea Vasile e un bătrân fără dinţi în gură. E din Slobozia şi se chinuie de câteva zile în Bucureşti. Doarme şi el în sala de aşteptare. A venit să-şi manifeste fronda faţă de regimul Băsescu în Piaţa Universităţii. Poartă cu el o pancartă cu steagul României şi portretul lui Mihai Eminescu: „El e protestul meu, Eminescu!". Mai doarme o noapte în gară, chiar dacă e dezamăgit de revoluţia asta şi se gândeşte să renunţe. Stă încă o zi în Bucureşti pentru a prinde înmormântarea actorului Emil Hossu. „Hossu de ce a murit? Pentru că era cu Opoziţia. A aflat nenorocitul ăla şi i-a luat maul". Îl privesc cu neîncredere. Îmi răspunde cu un surâs îngăduitor care ar vrea să spună: „Eşti atât de naiv".

Omul fără picioare

Florică este un şmenar din Gara de Nord. Stă pe peron şi se uită la fetele tinere care îşi cară bagajele spre taxiuri. Una dintre ele aude acest rânjet înfiorător: „Ce te-aş vinde eu pe tine la Spania pe 1.000 de euro!". Florică pare a fi protectorul unui om fără picioare. Omul fără picioare îl strigă ca pe Cristos: „Florică! Vino, măi, Florică!". Oare cum şi-a pierdut omul fără picioare picioarele? „Păi, tu n-auzi că am avut accident?". „Când?". „Sunt 32 de ani...". „Cum te cheamă?". Omul fără picioare nu ştie cum îl cheamă. Mizeria, handicapul, foamea, gerul, bătrâneţea s-au împletit într-o ciudată demenţă. După ce lege funcţionează demenţa, dacă acest om nu-şi aminteşte propriul nume, dar ştie ordinea preşedinţilor Americii din ultimul sfert de veac: „Bush, Clinton şi Bush ăla micu'. Ei au vrut să mă omoare". Îşi împinge căruciorul afară din gară şi întreabă un taximetrist: „Unde suntem aici? La Constanţa?".

Dana mai stă un pic

Dana are un metru şi jumătate înălţime şi noapte de noapte încearcă să se prostitueze pe lângă gara Basarab. „40 de lei - tot. De sus până jos". Sunt minus 12 grade afară, e trecut de ora două noaptea iar Dana sare de pe un picior pe altul de frig, şi speră că va găsi vreun bărbat cu mintea şi drumurile rătăcite. „De ce nu te adăposteşti undeva?" „Mai stau un pic". Pentru 10 lei zâmbeşte strâmb la poză. Cineva a învăţat-o că trebuie să le zâmbească potenţialilor clienţi, de parcă zâmbetul ar fi vreodată sexy. Dana continuă să se bălăngăne de pe un picior pe altul şi se face tot mai mică în oglinda retrovizoare. În timeline-ul acestei seri, figura ei crăpată de vifor este cea mai tristă imagine.

Copiii

Faceţi cunoştinţă cu Florin (17 ani), Costel (11 ani) şi Mândru (21 de ani). Ne întâlnim în faţa Gării de Nord. Pentru câteva zeci de secunde nu facem decât să ne uităm unii la alţii. Ei suflă în pungi la unison şi văd lucruri pe care noi, restul, nu le putem vedea. Himere şi închipuiri. Sunt trişti şi liniştiţi ca nişte animale de la zoo. Povestea lor e clasică: bătaie şi viol în nopţile de la casa de copii, fuga pe stradă, canalul, aurolacul. Nu mai există zile şi nopţi, anotimpuri, nimic. Inspiră şi expiră, inspiră şi expiră. Timpul dispare, nu se mai ştie când e cald şi când e frig sau ce este aia foamea. Costel e cel mai tânăr şi, prin urmare, cel mai limpede la cap - are numai câţiva ani de inhalat aurolac. Mândru, care trage de mai bine de zece ani, este de-a dreptul o legumă. Când încearcă să spună şi el ceva îi curge scuipat din gură pe bombeul cizmei. Costel zice că ştie să citească. „Ce scrie acolo?". „Calitate uriaşă". De fapt scria „Clătite uriaşe". Niciunul n-a mâncat niciodată clătite.