Să ne ferim de certitudini!
0
Un acord cu FMI este un semn de slăbiciune, şi nu un mesaj de încredere pentru investitorii străini
Dintotdeauna m-au supărat oamenii care au certitudini. Dacă nu te îndoieşti, nu poţi avea idei. Mă înfurie mai ales certitudinile rezultate din datul în bobi, ghicitul în palmă sau aflatul în treabă.
Acum câteva zile, un tânăr analist, doctor în economie, ne spunea la televizor că în semestrul al doilea al anului 2010 criza se va termina. Statul va lua un împrumut extern, vom stăpâni dezechilibrele, iar economia se va stabiliza. Fără urmă de îndoială, era sigur şi clar. Nu-l tulbura deloc faptul că lideri de mari companii şi profesori de economie vestiţi se străduiesc să-şi relativizeze opiniile, să exprime doar ipoteze despre un viitor oricum incert.
S-a încheiat o perioadă de prosperitate şi creştere globală. Warren Buffet, „Înţeleptul din Omaha”, spunea: „Raţiunea adoarme sub efectul banilor câştigaţi fără efort”. Într-un univers financiar din ce în ce mai complex, bancheri, manageri de fonduri şi persoane private au uitat că nu trebuie să investeşti decât în ceea ce înţelegi. Aşa se nasc ideile. Criza se transformă în oportunitate. Asta e valabil şi pentru indivizi, şi pentru corporaţii, şi pentru naţiuni. România are azi două mari avantaje în competiţia globală. Are un sistem financiar nesofisticat care prin dereglementare poate deveni flexibil şi rapid şi, totodată, este mult mai puţin îndatorată, în raport cu PIB-ul, faţă de naţiunile avansate. Acestea de multă vreme consumă pe banii nepoţilor, noi nu am avut când să o facem. În 20 de ani, întreprinzătorii români adevăraţi au ridicat afaceri cu bani puţini. Mereu le repet celor cu care lucrez: „cu bani ştie oricine, fără bani e mai greu”. Ce ar fi, în faţa crizei, pentru prima oară, să avem chiar încredere în oamenii care construiesc ceva în ţara asta. Să micşorăm, şi nu să creştem impozitarea. Să nu privim bugetul cu ochi de contabil, ci ca pe un plan de afaceri. Atunci ponderea lui în PIB va putea scădea de la peste 35%, cum indecent a ajuns astăzi, la sub 20%, cum ar fi rezonabil.
Economia privată ştie să se adapteze singură, cu condiţia să elimini tot ceea ce îi limitează creşterea. De exemplu, să încurajezi creditarea. E urgentă scăderea rezervelor minime obligatorii şi simplificarea regulamentelor absurde, ca să nu le zic haiduceşti, cărora le sunt supuse băncile şi celelalte instituţii financiare. Administrativ vorbind, avem încă mentalitatea feudalului, care se uită liniştit din cetatea de pe vârf de deal la valea inundată. Managerul adevărat, fie el Guvern sau Bancă Naţională, se simte implicat în ceea ce se întâmplă în vale. Supravieţuieşte sau se îneacă împreună cu toţi ceilalţi. De aceea nu înţeleg eu bine când cineva face diferenţa între datoria externă publică şi cea privată. Statul n-are o stea în frunte.
Nimeni nu te apreciază pentru capacitatea ta de a dirija economia, ci în funcţie de succesele ei, de cât de fericiţi sunt oamenii din vale.
Deocamdată, însă, nu ne vindecăm de certitudinile obsesive din primii ani ai tranziţiei. Ne pregătim din nou să cerşim o finanţare publică, dacă nu chiar de la însuşi FMI, măcar monitorizată de el. În loc să stimulăm capitalul privat, vrem să ne finanţeze cei care au pus frână economiilor emergente mai mult de jumătate de secol. Credem că e suficient. Strângem bani în vistieria castelului, îi împărţim în valea economiei private. De ce să se finanţeze ei, îi dirijăm noi. Birocraţia românească nu simte economia de piaţă, dar e perfect compatibilă cu birocraţia marilor instituţii financiare. Prin ea îşi legitimează incompetenţa sau lipsa de curaj. Un acord cu FMI este un semn de slăbiciune, şi nu un mesaj de încredere pentru investitorii străini. Certitudinea afişată de un fost mare şef al FMI, Michel Camdessus, „fiecare ţară trebuie să vizeze excelenţa în practica sa macroeconomică; dreptul de a greşi nu există”, e înfricoşătoare pentru capitalul privat. El fuge. Noi o să doinim prin valea seacă!
Se încarcă comentariile...
