Un fapt extrem de grav

O ştire venită pe agenţii în ultimul weekend m-a impresionat infinit mai mult decât mă impresionează o ştire de obicei, deşi nu sunt o natură uşor impresionabilă. Aceeaşi impresie

O ştire venită pe agenţii în ultimul weekend m-a impresionat infinit mai mult decât mă impresionează o ştire de obicei, deşi nu sunt o natură uşor impresionabilă. Aceeaşi impresie dezagreabilă mi-a provocat şi tăcerea care s-a aşternut în jurul ei.  E tratată ca un fapt divers, deşi nu este deloc. Dimpotrivă. Este vorba de distrugerea a 131 de monumente funerare în Cimitirul Evreiesc din şoseaua Giurgiului. Vandalii au devastat nestingheriţi, la adăpostul întunericului şi al nepăsării. Paznicii nu au auzit nimic, nici vecinii, nici poliţiştii din zonă. Poliţia deja s-a grăbit să dea asigurări că nu ar fi un atac antisemit. Presupune că ar fi vorba de nişte copiii sau nişte adolescenţi care s-au jucat !!! Asta a fost o replică la protestele comunităţii evreieşti şi la ecoul defavorabil din afara ţării. Aş fi preferat să se arate îngrijorată de ce s-a întâmplat, şi mai puţin de a ne spune că nu e vorba de o grupare fascistă sau satanistă. Se caută nişte huligani „ideologici”, teoreticieni ai antisemitismului? Şi dacă ar găsi aşa ceva, vandalii respectivi ar fi mai puţin vinovaţi? Deocamdată, Poliţia să facă bine să îi prindă pe făptaşi. Retorica speculativă o servim după aceea; deşi, fireşte, am prefera să fim scutiţi de ea. De câte ori se întâmplă asemenea atacuri, iese un purtător de cuvânt şi dă asigurări – mai mult spre opinia publică internaţională decât spre cea locală - că nu este vorba de antisemitism. În această atitudine oficială – previzibilă, să spunem - e vorba de o inocentare a huliganilor, care nu ar nutri sentimente antisemite, ci ar fi nişte imaturi care nu îşi dau seama ce fac. Dar este implicit vorba aici şi de o judecată asupra societăţii româneşti, care - ni se spune  - nu ar cunoaşte sentimentul josnic al antisemitismului, mai ales după 1989, condamnat public cu atâtea prilejuri, de atâtea instanţe ! Ne e treaba poliţiei să judece asta. Şi oricum, decât să negăm boala, mai corect ar fi să o tratăm. 

Societatea românească, după 45 de ani de comunism şi circa 20 de tranziţie, se trezeşte la o viaţă morală şi democratică, dar are încă de învăţat. Cum ar fi, de exemplu, despre pericolele antisemitismului. O conştiinţă vinovată face să preferăm în asemenea împrejurări tăcerea. Memoria marchează pogromul de la Iaşi şi holocaustul din anii 40, subiecte încă în bună măsură tabu. Nu văd mulţi cercetători să analizeze aceste episoade tragice, nici să scrie cărţi despre ce s-a întâmplat atunci. Când apar totuşi asemenea încercări, tăcerea le înconjoară imediat. Dezbaterile pe tema antisemitismului sunt mai mult decât anemice. Subiectul nu interesează... Găsesc aici o explicaţie a slabei reacţii printre intelectuali şi în mass-media la extrem de grava situaţie produsă la Cimitirul Evreiesc. Altfel oameni foarte iritabili, cu reacţie promptă, cu prezenţă de spirit, jurnalişti cunoscuţi şi persoane publice de referinţă, acum păstrează o tăcere inexplicabilă şi, cred, vinovată. În fond, atitudinea cercurilor intelectuale este asemănătoare cu cea a oficialităţilor (a poliţiei, cel puţin) în acest caz. Poate că societatea civilă s-a rătăcit, ducând prea multe războaie pentru cauze minore. Sau este prea divizată şi nu mai vede lucrurile importante.