De ce nu mai facem sport

Ne plângem că devenim o naţiune de graşi şi de bolnavi. Copiii nu sunt motivaţi să facă sport şi ajungem să ne mirăm că mai luăm medalii olimpice. Dar care sunt mizele sportului în

Ne plângem că devenim o naţiune de graşi şi de bolnavi. Copiii nu sunt motivaţi să facă sport şi ajungem să ne mirăm că mai luăm medalii olimpice. Dar care sunt mizele sportului în România şi ce soluţii există pentru a face din acesta o activitate de masă?

Numărul medaliilor pe care sportivii români le câştigă la marile competiţii europene şi mondiale scade în fiecare an. Dar nu numai sportul de performanţă are de suferit, ci şi sportul de masă, potrivit preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Sport (ANS), Octavian Bellu: "Sporturile de masă ar trebui să fie practicate la toate vârstele, de la cei mai mici copii până la persoanele de vârsta a treia".

Preşedintele ANS este de părere că românii, ca popor, nu au o educaţie sportivă. "Dorinţa, ideea de a face sport, trebuie să plece de la nivelul familiei. Lumea trebuie să perceapă mişcarea drept sănătate. Performanţa este pentru un grup restrâns, iar aceasta pleacă tot de la ideea de mişcare."

Resursele umane reprezintă o altă mare problemă a sportului românesc. Avem din ce în ce mai puţini antrenori buni şi specialişti în tehnologia de refacere sau psihologi care să se ocupe de sportivi, afirmă Bellu.

Românii practică sportul din fotoliu

Lipsa activităţilor extracurriculare şi faptul că profesorii de educaţie fizică nu mai sunt motivaţi în niciun fel sunt aspecte la fel de importante. "Felul în care sunt văzuţi profesorii de sport de către ceilalţi profesori este îngrijorător şi nemotivat şi, peste toate, nici nu se consideră că profesorul de sport predă după o programă. Tot o facultate am făcut, iar materia este foarte importantă", explică Bellu.

Fostul antrenor al lotului olimpic de gimnastică dă ca exemplu pozitiv universităţile din Statele Unite ale Americii. Aici, proba de educaţie fizică este eliminatorie la admitere. "Pe vremea mea, când eram obligaţi să facem educaţie fizică în şcoli, copiii erau măsuraţi, evaluaţi şi astfel se vedea cum se dezvoltă noua generaţie.

Acum, toţi dau vina pe tineri, care nu mai fac sport pentru că îşi ocupă timpul cu internetul, cu discotecile. Dar nu au dreptate. Şi tinerii din străinătate au internet. Ei însă fac sport pentru că sunt educaţi. Noi, în schimb, am devenit mari consumatori de sport din fotoliu", afirmă iritat Octavian Bellu.

Antrenorul de gimnastică Nicolae Forminte consideră la rândul său că practicarea sportului în România are hibe. Dincolo de cost, problema e dacă se mai face sport de performanţă. Numărul copiilor care se îndreaptă spre performanţă e tot mai mic.

Pe de altă parte, există copii care vor să practice sport, dar nu au resurse, în special cei din mediile defavorizate şi din zonele rurale. Apoi, mai e şi problema dascălilor, care s-au împuţinat pentru că nu există motivaţie salarială. Remuneraţia antrenorilor e mizeră, la limita subzistenţei. În asemenea condiţii, oamenii pur şi simplu renunţă şi pleacă.

Pauza de sport

Octavian Bellu povesteşte cum a observat surprins că, în Japonia, la ora 11.00 dimineaţa, toţi ies din birouri şi fac mişcare timp de zece minute. Potrivit preşedintelui ANS, această activitate este una firească pentru japonezi, făcând parte din programul lor obişnuit. "Noi suntem încă în perioada de tranziţie şi vorbesc aici din toate punctele de vedere. Va mai dura ceva timp până o vom traversa", mai spune Bellu.

Afirmaţiile fostului antrenor sunt susţinute şi de Nicolae Mărăşescu, fost secretar de stat la Ministerul Tineretului şi Sporturilor.

"Rezultatul pe care România l-a obţinut anul acesta la Olimpiadă este cel mai slab din ultimii 56 de ani. Olimpiada este o piatră de hotar. Din fericire, suntem acolo şi tot din fericire am reuşit un loc fruntaş înaintea unor ţări cu tradiţie importantă în sport. Din păcate, este cea de-a treia Olimpiadă la rând când numărul medaliilor scade", susţine Mărăşescu.

Pentru Olimpiada de la Londra din 2012, cel mai important este ca sportivii, antrenorii şi specialiştii să se concentreze metodic pe ce s-a greşit, să urmărească din punct de vedere tactic unde au existat rezultate înainte, iar acum nu mai sunt şi să încerce să îmbunătăţească situaţia, sugerează fostul secretar de stat.

Performanţa cere răbdare, iar rezultatele apar după mult timp

Patru elemente sunt esenţiale atunci când vine vorba de performanţă, consideră Mărăşescu: talent, condiţii, tehnicieni şi motivaţie. "Într-o lume profesionistă, dacă lipseşte una singură, tot sistemul are de suferit. Noi, în momentul acesta, nu avem însă niciuna şi de aici trebuie plecat."

Prima măsură de amploare ce trebuie luată este reînfiinţarea Ministerului Tineretului şi Sporturilor. "Desfiinţarea lui a fost una dintre cele mai mari greşeli. După aceea, trebuie modificată legea sporturilor. Trebuie să ne întoarcem la Cartea Albă a Sportului. Un alt lucru extrem de important este punerea în aplicare a ordonanţei conform căreia programa şcolară să includă trei ore de educaţie fizică pe săptămână", susţine Mărăşescu.

De asemenea, este foarte important ca loturile să se reorganizeze şi să înceapă să se pregătească încă de acum pentru Olimpiada din 2012. Mărăşescu doreşte organizarea de campusuri şcolare şi universitare în cel puţin 12 sporturi, îmbunătăţirea urgentă a condiţiilor din cluburile şi liceele cu program sportiv, dar şi modernizarea cât mai rapidă a bazelor şi centrelor sportive din România.

"Alte priorităţi sunt terminarea Stadionului Naţional, care să fie accesibil şi pentru fotbal, şi pentru atletism şi construirea unei Săli Polivalente de 15.000 de locuri, sală multifuncţională pe care să poată fi practicat orice fel de sport", susţine Mărăşescu.

El se declară nemulţumit de situaţia bazelor şi stadioanelor din România. Atleţii nu au un stadion pe care să se pregătească de patru ani, deoarece a fost închis pentru renovare în 2004, iar lucrările nu s-au încheiat nici acum.

"Nici înotul nu are. Camelia Potec (fostă campioană olimpică la nataţie - n.r.) a spus că nu există bazin competitiv în România", afirmă iritat Mărăşescu şi aminteşte că echipa de polo a ratat calificarea pentru că nu a avut unde să lucreze, iar săritorii s-au antrenat pentru Olimpiada aceasta pe uscat. "Săreau de pe trambuline pe saltele."

Nu există interes

Mărăşescu conchide că în România, interesul pentru afaceri surclasează interesul pentru sport, acţionând ca o piedică pentru cei care doresc performanţă, dar şi pentru simplii cetăţeni care doresc să facă mişcare. El a ajuns la această concluzie după închiderea Stadionului Tineretului, unde interesele de afaceri au avut un cuvânt important de spus. "Afaceriştii care vor cu orice preţ să pună mâna pe el opresc foarte mulţi sportivi să se antreneze", spune acesta.

Dar bazele de antrenament sunt doar o parte a problemei. "Centrele de medicină şi cercetare nu au aparate. Dacă un sportiv se accidentează trebuie să se ducă la spital, pentru că la centru nu există nici măcar tomograf. Ştiţi ce înseamnă refacere în România? Duş, saună, masaj şi la revedere! Este normal ca echipa naţională de fotbal să spună că a obosit, din moment ce nu avem mijloace moderne de refacere", susţine Mărăşescu.

Specialiştilor li se dă cu piciorul

Noroc că România are oameni care ne-ar putea salva din această situaţie ingrată. "Octavian Bellu şi Mariana Bitang sunt cei mai mari antrenori din lume. Trebuiau să continue, să fie încurajaţi. Scârbiţi, însă, de situaţie, au trebuit să-şi dea demisia.

Toată lumea se luptă pentru specialişti şi noi le dăm cu piciorul? Aşa au ajuns cei mai buni antrenori, în loc să facă ce ştiu ei mai bine, să se uite la televizor", explică Mărăşescu problema specialiştilor care, rând pe rând, se retrag din lumea sportului. Acest lucru este perfect normal din punctul său de vedere, ţinând cont că salariul unui antrenor din România este de maximum 1.000 de lei.

"În condiţiile acestea, cum să-şi dea interes? Da, avem o bază sportivă grozavă la Deva, dar cine se duce pe banii aştia până acolo? Trebuie să fii nebun să faci aşa ceva!" Mărăşescu concluzionează că în România există o lipsă de interes cruntă faţă de sport. Potrivit datelor cunoscute de el, numai în Bucureşti s-au distrus în ultimii 20 de ani 49 de stadioane şi baze sportive.

"În România am putea spune că toate sporturile sunt sporturi-problemă, dar unele chiar sunt dezavantajate. Hipismul de exemplu. Nu avem hipodrom. O ţară fără hipodrom este o ţară cel puţin modestă. Este adevărat, hipismul este un sport foarte scump, dar e important să existe." Una dintre rezolvările pe care acesta le vede este construirea de baze sportive care să fie puse la dispoziţia oricărui cetăţean.

Infrastructura se va dezvolta în 15 ani

În România, potrivit lui Octavian Bellu, preşedintele ANS, cele mai multe cluburi şi baze sportive, precum Dinamo sau Steaua, sunt în administraţia diferitelor ministere.

"Baze, instalaţii sportive, toate se vor face. S-a dat drumul la mai multe programe guvernamentale prin care se vor construi 70 de bazine, 40 de patinoare, terenuri şcolare, dar şi olimpice. Infrastructura se dezvoltă, dar va mai dura 10-15 ani", afirmă Bellu. Momentan se lucrează la infrastructura sporturilor de iarnă.

Federaţia de baschet a început un program de amplasare a panourilor în toate zonele din Bucureşti, iar în trei ani şi-a mărit numărul de practicanţi de la 350 la 5.000. Şi nu este singura. Toate federaţiile sportive au deschis programe de activităţi prin care să atragă cât mai mulţi practicanţi. "Eforturi se fac, dar se vor vedea peste două cicluri olimpice.

Cei care vor participa la Olimpiada de la Londra sunt incluşi deja în loturi. Speranţa noastră stă în cei care au acum patru-cinci ani", explică Bellu. Fostul antrenor susţine că România este campioană mondială la construit săli de sport.

În doar patru ani s-au construit 700 de săli, iar în curând vom avea probabil 1.000. Dar degeaba le avem, dacă nu pot fi folosite pentru că ori nu au dotările necesare, ori costurile sunt prea mari, consideră Bellu. Scump este, însă, peste tot în lume. Gratuitate există doar în loturi, iar în străinătate nu există deloc. Americanii au 100% sport privat, dar la costuri accesibile populaţiei.

Preşedintele ANS spune că la Braşov şi Oradea s-au construit "adevărate minuni", iar la Constanţa, o sală de 10.000 de locuri. Dar construirea de săli nu rezolvă esenţa problemei.

Sporturi pe cale de dispariţie

Una dintre cele mai mari probleme ale sportului la ora actuală în România este că nu avem suficiente baze sportive, consideră campioana la atletism Gabriela Szabo. Primăriile se implică în susţinerea şi promovarea fotbalului. Se dau miliarde pentru fotbal, iar celelalte sporturi sunt neglijate. Aproape că putem vorbi despre sporturi pe cale de dispariţie, însă nu putem da vina pe federaţiile sportive sau pe ANS, ci mai degrabă pe sistem.

Înainte, copiii talentaţi plecau de la cluburile şcolare la liceele cu program sportiv, de unde erau selectaţi pentru cluburile municipale. Acestea din urmă aveau un rol extrem de important, pregătindu-i pe copii pentru marea performanţă.

A fost un sistem care a funcţionat bine şi care acum scârţâie pentru că nici măcar nu ştim ce vrem. "Clar că România are nevoie de susţinere şi la sănătate şi la altele, dar până la urmă sportul reprezintă şi sănătate", spune Szabo, subliniind că acum intervin sindicatele care vociferează împotriva susţinerii sportivilor.

Copiii ştiu doar fotbal

O altă problemă este că mass-media nu promovează toate sporturile. La TV se arată doar mizeria din fotbal, astfel că celor mici nu li se dau alternative. "Oamenii se formează şi de pe margine, prin informaţiile pe care le primesc. Media a uitat să promoveze sporturile de tradiţie şi copiii ajung să nu mai ştie altceva în afară de fotbal."

În 2006, Gabi Szabo a demarat campania "Sport pentru Viaţă" prin care s-a dorit promovarea sportului în rândul copiilor, educarea lor în spiritul respectului pentru muncă şi efort şi a fairplay-ului. Szabo povesteşte însă despre dificultăţile pe care le-a întâmpinat în găsirea unor parteneri media. "Mi se spunea: <> ."

Pentru ca sportul să devină o activitate de masă, ar trebui în primul rând să fie promovate valorile, afirmă Szabo. Apoi, e necesar ca "profesorii să înţeleagă cât de important este să facă orele de educaţie fizică, acelea puţine, multe, câte sunt.

" Aici intervine şi problema de ordin financiar, pentru că profesorii sunt plătiţi. Prin urmare, printre priorităţi ar trebui să se numere promovarea sportului olimpic în media şi creşterea salariilor dascălilor. Aşa putem spera că, în timp, sportul va deveni o preocupare naţională. "Dacă pui cărămidă cu cărămidă, se va vedea în timp. Performanţa se clădeşte treaptă cu treaptă."

Un alt fenomen este acela că, de multe ori, în drumul spre performanţă, copiii sunt puşi în situaţia de a alege între sport şi învăţătură. Şi cei mai mulţi renunţă la sport. În şcolile din România există o incompatibilitate totală între sportul de performanţă şi carte.

"Încă nu avem cultura din SUA, unde în toate şcolile sportul se impune, unde sunt organizate competiţii interşcolare", explică Szabo. "La fel se întâmplă şi în Europa de Vest. Sportul primează. În mod cert, trebuie să facem mai mult pentru sportul şcolar", conchide aceasta.

Inspectorul de sport din cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti (ISMB), Laurenţiu Oprea, consideră, spre deosebire de Szabo, că sportul de performanţă se poate face în paralel cu studiul.

"E o meteahnă veche a clasei didactice care spune că sportul şi cartea nu sunt compatibile. Cine vrea cu adevărat poate aloca timpul liber antrenamentului." Pe de altă parte, Oprea recunoaşte că timpul liber al elevilor este tot mai mic, date fiind programa încărcată şi numărul mare de teme pentru acasă.

Scandalurile strică imaginea sportului

Este dificil să faci sport şi atunci când nu cauţi să faci performanţă, consideră antrenorul Nicolae Forminte. "Totul e scump!" În afară de bani, mai sunt însă şi alte piedici în drumul tinerilor spre sport. În primul rând, este vorba despre lipsa de educaţie fizică şi sport din şcoli.

"E sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire", spune acesta. Sportul în şcoală se face facultativ, o oră care trebuie bifată, dar care nu le insuflă copiilor dragostea şi plăcerea de a face sport, şi atunci este normal să nu se reflecte nici în afara şcolii, consideră Forminte.

O altă cauză pentru care tinerii nu optează pentru sport sunt şi diversele scandaluri şi cancanuri care nu fac decât să-i şifoneze imaginea. Modelele pozitive nu mai sunt scoase în evidenţă. "Dacă un sportiv din 100 se accidentează, acel accident va fi mediatizat şi transformat în telenovelă, fără să mai conteze că alţi 99 sunt perfect în regulă."

Majoritatea şcolilor nu optează pentru o oră suplimentară de sport

Un studiu recent a scos la lumină faptul că zeci de mii de copii suferă de diabet de tip II pentru că nu fac mişcare. "În curând o să fim o ţară de genii în trupuri bolnave. O să umplem spitalele, nu stadioanele", a spus Octavian Bellu.

În prezent, la clasele I-VII şi IX-X se fac câte două ore de educaţie fizică şi sport pe săptămână. La clasa a VIII-a, în funcţie de dispoziţia şcolii, se fac una sau două ore, iar la clasele XI-XII, o singură oră. Acestea sunt prevăzute în trunchiul comun, însă există posibilitatea de a se introduce o oră de extindere. Majoritatea şcolilor nu optează pentru această oră suplimentară.

Uniunea Europeană a emis o directivă conform căreia programa şcolară trebuie să conţină trei ore de sport pe săptămână. "N-am văzut-o, dar am tot auzit de directiva asta", spune inspectorul Laurenţiu Oprea. Momentan, în Capitală e greu de pus în aplicare din cauza numărului mic de profesori şi a bazelor sportive insuficiente.

"S-ar suprapune clasele!"

Profesorii de educaţie fizică, la fel ca şi ceilalţi, lucrează după o programă şcolară. Anul acesta va intra în vigoare programa revizuită în care s-au introdus aproape toate sporturile olimpice şi s-au scos unele exerciţii mai puţin simpatizate de copii.

Şcolile au libertatea de a alege jocurile pe care să le practice. În acest moment, Ministerul Educaţiei derulează un program de refacere a materialului sportiv din unităţile şcolare, susţinut de Uniunea Europeană, precizează Oprea.

În Bucureşti există un singur bazin de înot, în cadrul Şcolii nr. 3, care a fost refăcut după câteva zeci de ani de nefuncţionare, iar din cele şapte cluburi sportive ale metropolei doar două au săli proprii de sport, dezvăluie Oprea. În Capitală sunt 162 de săli de sport şi 268 de şcoli şi licee. Dintre acestea, 105 îşi desfăşoară activitatea în săli improvizate. Din cele 103 licee, 72 au săli de sport normale şi 31, improvizate, iar din cele 165 şcoli, doar 90 au săli de sport normale.

În opinia inspectorului, printre punctele nevralgice ale sportului şcolar se numără diminuarea numărului de ore de educaţie fizică, de la două ore pe săptămână la una singură, la clasele a XI-a şi a XII-a, creşterea numărului de elevi scutiţi medical, scăderea interesului elevilor pentru sport şi orientarea lor spre activităţi nocive practicate în afara şcolii, dar în timpul programului.

Oprea e de părere că elevii ajung să vagabondeze în timpul orelor de sport acolo unde nu există interes din partea cadrelor didactice pentru această disciplină şi unde nu sunt nici condiţii. "Din cauza lipsei de baze sportive şi de condiţii adecvate pentru practicarea sportului în şcoli, copiii au ajuns să nu prea mai dorească să facă sport, cu atât mai puţin sport de performanţă."

Educaţia fizică, Cenuşăreasa şcolilor

Pe lângă aceste puncte slabe ale sistemului, Oprea a subliniat faptul că elaborarea noii programe pentru clasele V-VIII şi introducerea orelor de educaţie fizică la clasele primare sunt categoric paşi înainte în efortul de a insufla copiilor dragostea pentru sport.

În acest sens, s-au făcut cursuri de pregătire a profesorilor de sport pentru a putea preda la clasele I-IV, unde pedagogia şi metodica diferă. "E bine de intervenit", spune acesta. "Cu un pic de sprijin din partea şcolilor, lucrurile ar merge mai bine.

Din păcate, există încă unii directori de şcoală care tratează sportul ca pe o Cenuşăreasă." Pentru ca practicarea sportului să devină o activitate de masă, inspectorul propune introducerea cât mai multor competiţii, începând de la clasele mici, creşterea numărului de săli de sport, construirea de bazine de înot în şcoli, motivarea cadrelor şi reintroducerea celei de-a doua ore de sport săptămânale la clasa a XII-a. "Ar fi extraordinar să se introducă şi a treia oră."

Nici în ţară lucrurile nu stau grozav la capitolul sport, dar în unele oraşe parcă încep să se urnească. În România există 151 de cluburi sportive şcolare şi secţii sportive şi 11 licee cu profil sportiv. Mai avem 3.418 cluburi sportive autorizate din care 355 de stat şi 61 care aparţin de societăţi comerciale. Restul de 3.002 sunt private.

Sportul renaşte la Braşov

Oraşul de sub Tâmpa se află în situaţia fericită de a avea baze sportive care oferă condiţii decente de pregătire pentru sportivii care fac performanţă. Practic, nu există ramură sportivă care să nu poată fi practicată.

La Sala Sporturilor "Dumitru Popescu Colibaşi", la Dinamo, Metrom, în Noua sau la Complexul Olimpic din Poiana Braşov poţi să practici înot, judo, karate, scrimă, atletism, baschet, volei, handbal, patinaj, hochei, schi sau chiar popice. Autorităţile locale şi judeţene fac eforturi pentru a aduce bazele sportive la standarde europene.

Primăria Braşov promite de doi ani să renoveze în totalitate Sala Sporturilor, unde funcţionează bazinul de înot şi unde au loc competiţiile la handbal sau baschet. Mai mult, edilii locali promit să amenajeze şi un patinoar în Parcul Tractorul, pentru practicarea hocheiului şi patinajului.

De asemenea, Consiliul Judeţean a pus la punct complexul sportiv de la Olimpia, aflat la poalele Tâmpei. Vara, aici se practică tenisul, iar iarna este amenajat un patinoar artificial, instalaţia fiind achiziţionată şi pusă în funcţiune la începutul acestui an. De asemenea, autorităţile judeţene au promis că, în această iarnă, va fi gata şi patinoarul pentru "short track" de sub Tâmpa, pentru patinajul viteză.

Părinţii, sponsorii de bază ai copiilor

Dacă la capitolul baze sportive nu există probleme grave la Braşov, susţinerea financiară a copiilor care vor să facă performanţă rămâne o chestiune greu de rezolvat şi cade exclusiv în sarcina părinţilor. Există şi sporturi care nu sunt costisitoare.

De exemplu, cei care practică înotul la Clubul Sportiv Municipal (CSM) plătesc o taxă lunară de 40 de lei, care asigură intrarea la bazin, plata antrenorului, medicaţia şi accesul la sala cu aparatură sportivă, conform Corneliei Sandu, instructor de înot.

La competiţii, transportul e asigurat de club, iar un costum, cască şi ochelari, nu costă mai mult de 300 de lei. Cei care nu sunt legitimaţi la CSM au de achitat 12 lei/zi pentru şedinţa de antrenament.

Lucrurile se complică în cazul celor care iubesc tenisul. Silvia Niţescu este o mămică ce a renunţat la foarte multe pentru ca fetiţa ei să obţină performanţă: "Ca să vă faceţi o idee, o rachetă ajunge la 700 de lei şi sunt necesare trei-patru pe an, la fel, trei-patru echipamente, care fiecare costă 100-150 de euro, terenul - vara 20 de lei/oră, iarna, la balon, 45 de lei/oră, şi zilnic face antrenament două ore, iar antrenorul costă 25 de lei/oră.

La acestea, trebuie adăugate cheltuielile cu deplasarea la competiţii. Sunt cam 20 pe an, iar fiecare costă, în medie, cam 1.000 de lei, reprezentând cazare, masă sau taxa de participare. Clubul (Dinamo, în cazul de faţă - n.r.) nu oferă nimic."

Condiţii grele pentru sporturile de iarnă

Paradoxal, cele mai multe probleme le întâmpină cei care iubesc sporturile de iarnă. Echipa de hochei sau cei care preferă patinajul se antrenează în prezent la Miercurea Ciuc, la 100 km de Braşov. "Şi nici acolo copiii nu au condiţii bune.

Dacă un patinoar afară are o temperatură ambiantă de 5-10 grade Celsius, la Ciuc de multe ori e sub zero grade", declară Georgeta Ionescu, care are un băiat şi o fetiţă practicanţi ai patinajului.

În ceea ce priveşte costurile, situaţia este şi mai complicată: "Gândiţi-vă că, numai în primele şase luni, am cheltuit peste 20.000 de euro doar pentru echipament şi pentru ieşirile afară din ţară. O pereche de patine costă în jur de 1.000 de euro şi trebuie să cumpăr două pe an, mai ales că unui copil îi creşte rapid piciorul."

Situaţia este confirmată şi de Angela Farkas, a cărei fetiţă face patinaj artistic: "Patinele costă 1.000 de euro perechea sau 400, cele second-hand. Plătim cantonamentele la Miercurea Ciuc, costumele. O rochiţă costă în jur de 150-200 de euro, şi cum sunt trei programe, trei rochiţe. Faceţi calculele, să vedeţi că nu este uşor să ai un copil care să facă performanţă."

În Alba, stadionul a devenit mall

Sportul şi petrecerea timpului liber sunt două activităţi-problemă în acest judeţ. Sălile de sport rezistă doar pe lângă şcoli care sunt închise în perioada verii. Există câteva cluburi private, dar cu posibilităţi limitate şi la preţuri piperate pentru omul de rând.

Unul dintre stadioanele din Alba Iulia, unde localnicii mai jucau fotbal sau alergau, a devenit mall. Consilierii locali sunt cercetaţi de direcţia anticorupţie pentru această măsură pripită, mai ales că au promis construcţia altui stadion în loc, lucru nerealizat încă.

În Alba Iulia există un bazin de înot în aer liber, lăsat în paragină de autorităţi. Bazinul acoperit, mic şi mereu ocupat de micuţii care doresc să înveţe să înoate este un loc ocolit de cei care trebuie să stea prea mult la rând. În atare condiţii, cetăţenii din Alba preferă să-şi petreacă timpul liber şi să facă sport fie în staţiunea Geoagiu Băi din Hunedoara, fie la mare, profitând de ofertele ieftine din extrasezon. Cei mai temerari se bălăcesc în apele murdare ale Mureşului. (Au contribuit: Sebastian Dan, Iosif Gligor)

În curând o să fim o ţară de genii în trupuri bolnave. O să umplem spitalele, nu stadioanele.
Octavian Bellu, antrenor