Cum se vede dragostea la 70 de ani: Valentine's Day la vârsta a treia

Căsătoria, până la urmă, este o prietenie, spune Ecaterina şi dacă nu înţelegi treaba asta, e grav.

Ecaterina (67 de ani) stă la marginea patinoarului din parcul Cişmigiu din Capitală şi îşi urmăreşte soţul cum face cercuri pe gheaţă. Tocmai i-a luat ghiozdanul pentru că îl durea spatele. Ambii sunt veniţi din Basarabia istorică şi au început în Bucureşti o viaţă de la zero.

"Eu despre căsătorie cred că, dacă eşti destul de matur, trebuie să accepţi că trebuie să laşi şi de la unul şi de la altul. Altfel nu se poate", spune Ecaterina cu ochii la soţul ei, fost rugbist. "Tinerii ar trebuie să ştie că trebuie să se ajute reciproc. Căsătoria, până la urmă, este o prietenie, într-un final. Dacă nu înţelegi treaba asta, e grav".

„În rest foarte multă seriozitate, sinceritate", adaugă femeia, care spune despre soţul ei că "timpul ni-l petrecem cu nepoţii. În România cam asta este soarta bunicilor, nu sunt bani".

„Fata minte, băiatul minte şi ei umblă creanga"

„El este iubitul meu" şi râde. Elena (80 de ani) petrece Valentine's Day cu Saian, căţelul ei husky. Ce crede despre ziua îndrăgostiţilor?

"Ce văd prin Cişmigiu aia nu e dragoste. Atâta timp cât se sare peste bunul simţ...dragostea este frumoasă să vezi un cuplu, indiferent de vârstă, că merg frumos de mână, că discută despre o carte, de-un film, de-un teatru, dar când îi vezi că vorbesc murdar, vulgar, asta nu e dragoste. Înainte nu ţi-ai fi permis să te duci pe bancă şi să stai peste bărbat. Aşa ceva nu se vedea, te ruşinai dacă auzeai o vorbă urâtă. Dar mă rog, am găsit scuze în etnobotanice..."

Elena nu este de acord cu această sărbătoare pentru că "atâtea generaţii au crecut în ţara asta şi nu au mai avut ziua îndrăgostiţilor şi a fost bine. Avem şi noi sărbători frumoase, avem 1 martie, un băiat cumpără un mărţişor, e ziua de naştere, e ziua de nume, te duci frumos acasă, faci un ceai dansant. Nu aşa, te duci în discotecă, U-u-u-u-uuu! Vii aici la patinoar: bum-bum-bum! Asta e dragoste?", spune Elena.

"Înainte se ducea băiatul la părinţi şi le cerea voie: «Am voie să merg cu fiica dumneavoastră la film?» Dădeai telefon, cereai voie, veneai să iei fata, până la ora cutare erai înapoi acasă. Nu ca acuma, pleacă şi nu mai ştii când vin. Fata minte, băiatul minte şi ei umblă creanga.

Eu am fost întotdeauna de părere că o căsnicie trebuie să fie catifea. Când ai o divergenţă se poate discuta la modul civilizat, nu la modul, «Bă eşti prost, eşti dobitoc, eşti tâmpit». Nu-ţi permiteai să îţi insulţi soţul. Acum cu copii ăştia care vorbesc aşa urât..."

"Domne', dacă în căsnicie nu există armonie, mai bine să nu rămâi împreună", conchide Elena.

„Mai ieşim prin Cişmigiu, mai departe nu mai putem"

Şandru (84 de ani) e căsătorit de 58 de ani şi soţia e acasă, face mâncare.

"În primul rând, tinerii să se căsătorească din dragoste, nu din interes. Apoi să se înţeleagă, indiferent dacă unul nu are aceeaşi părere cu a celuilalt. Să se respecte reciproc, pentru că numai în felul ăsta poate să existe o dragoste adevărată. Dacă eşti fals sau falsă, zice ca tine şi face ca ea, nu e bine. Chestia asta este cea mai dăunătoare", spune bărbatul.

„Când unui băiat îi era drag de o domniţă vorbea cu ea", spune Şandru. "Chestia asta, dorinţa fetelor şi a băieţilor să facă sex era o problemă tabu, de intimitate. Nu exista. Aaaaa, se mai auzea că cutăreasca şi-a înşelat bărbatul. Dar să se audă că fata lui Georgică a umblat cu unul şi nu s-a căsătorit, nu. Regula era că dacă cunoşteai o fată, o perioadă te distrai şi dacă părinţii se înţelegeau între ei, te căsătoreai", continuă el, după care îşi aminteşte un eveniment din tinereţe.

"Eram la Ploieşti şi stăteam cu chirie. Proprietăreasa mi-a spus că are un neam în altă localitate, o fată şi dacă vreau să mă căsătoresc, ea ne face cunoştinţă. Şi a venit fata la mătuşa ei la Ploieşti, am văzut-o, am vorbit, fiecare şi-a văzut pe urmă de treabă şi a rămas să se întâlnească părinţii noştrii. Părinţii fetei au început să întrebe ce dă băiatul, asta era prima chestie, nu se punea întrebarea dacă «Vă place fata?», daca se iubesc, se punea problema ce îi dai. Şi au vorbit. Cutare, cutare...Şi părinţior ei nu le-a convenit ce puteau părinţii mei să ofere. A fost prima şi ultima tranzacţie de felul ăsta, pentru că pe urmă am venit în Bucureşti şi aici nu se mai punea problema de ce ai, ce îi dai şi aşa mai departe.

Şandru spune că totuşi "iubirea a funcţionat şi în perioada mea". „Îmi aduc aminte, eram doi cunoscuţi din sat şi am avut conflicte pe o fată. Ca la şcoală acum, începe bătaia pe o fată. Sau se ceartă fetele pe un băiat. Ne-am întâlnit la un moment dat şi ne-am luat la ceartă pentru fata aia. Nu îmi aduc aminte ce cuvinte s-au întrebuinţat şi eu i-am dat un pumn şi cu asta basta, s-a terminat. Şi nu am mai vorbit nici eu cu fata asta, că am venit ucenic în Bucureşti de la 16 ani", a povestit Şandru.

După 58 de ani de căsnicie, Şandru şi soţia îşi petrec timpul cu nepoţii. "Mai ieşim să ne plimbăm, dar de când am avut eu un accident cerebral, am evitat să mai ies. Acum soţia se scoală de dimineaţă, le dă să mănânce nepoţilor, se duce după cumpărături, îi place să facă ea cumpărăturile şi mai ieşim prin Cişmigiu, mai departe nu mai putem, mai mergem pe la diferite neamuri împreună, în rest...".

Concluzia lui Şandru este că „dragostea la un moment se transformă într-o obişnuinţă, rutină, nu te mai gîndeşti la... dar mulţumirea există că ne-am petrecut viaţa în condiţii onorabile, nu am intrat în tribunaluri, nu au fost abuzuri".

„Ţine şi de karma fiecăruia"

Destinul este foarte important, crede o doamnă la 73 de ani căreia i-a murit soţul în 1978 şi de atunci a rămas singură.

"Într-o relaţia trebuie ca tinerii să fie sinceri, să se respecte unul pe celălalt. Dacă sunt astea două, ele merg mână în mână şi o să fie bine. Dar mai e o chestie, eu mai cred şi în destin, ştiţi? Să găseşti omul potrivit. Dacă ai făcut o greşeală şi el nu este drăguţ şi bun...E foarte greu să găseşti omul potrivit", spune ea.

„Cunosc oameni care s-au despărţit şi după 20 de ani, că nu s-au cunoscut bine şi au avut o supriză", explică doamna veselă şi care glumeşte mult. "Vine unul acum pe stradă să îşi facă curte, vorbeşti cu el frumos, totul e perfect, dar nu ştii exact cine e".

"Mie mi-a murit soţul în 1978 şi de atunci sunt singură şi nu am găsit pe nimeni. Şi am zis că decât să îmi aduc pe cineva rău în casă...Este şi de destin. De karma fiecăruia. Eu m-am gândit, mă ce naiba de nu mi-am găsit şi eu un om să fiu cu el, să discutăm. Este o întâmplare fericită să găseşti un om bun"

Femeia mai crede că familiile nu ar trebui să se implice prea mult în alegerile copiilor. „Nu am nimic cu această sărbătoare. Noi nu dăm importanţă acestei zile, dar pentru copii e importantă şi sunt de acord cu ea, pentru că este o veselie. Eu am nepoată de 25 de ani, Ralucuţa, şi o văd că cumpără inimoare, dă importanţă acestei zile. Nu prea sunt eu de acord cu ce face ea, cu viaţa ei personală, dar zic că nu ar trebui să mă bag. Pentru că au ieşit scântei când m-am băgat. Sau să stai cu părinţii: iar nu cred că e bine...te abţii să nu te vadă mama, nu eşti în cadenţă cu părinţii...".

„I-aş sfătui pe tineri să fie atenţi, să facă ochii mari, dar dacă este un hoţoman care ştie să se abţină, ajungem iarăşi la destin, nu ştiu...Vorba ăluia, «Nu ştiu d'astea»", încheie femeia într-un ton umoristic.

Cum îşi declară adolescenţii dragostea în Cişmigiu