După 18 ani, Maria s-a întâlnit cu lumina

Nevăzătoarea din Buzău a fost operată şi acum învaţă culorile. Maria Piciu s-a născut nevăzătoare din cauza unei cataracte congenitale; săptămâna trecută medicii i-au redat fetei vederea după o operaţie importantă la ambii ochi. Vedeţi aici şi FOTOGALERIA cu vindecarea Mariei.

De 18 ani stă în întuneric. A trăit până acum fără să ştie chipul părinţilor, fără să vadă nimic din tot ce e în jurul ei. Doar câteodată viaţa i se „colora”. În alb, ca o ceaţă, semn că era ziuă. Culorile adevărate erau o părere; nu ştia cum arată adevăratul roşu, galben sau verde. „De câte ori mergeam la biserică, mă rugam la Dumnezeu să văd”. Maria Piciu s-a născut cu o boală gravă: cataractă congenitală.

Săptămâna trecută, fata a ieşit din beznă. Medicii de la Spitalul de Oftalmologie din Bucureşti au reuşit o operaţie complicată în urma căreia Mariei i-a revenit vederea. Deocamdată vede în procent de 30 la sută, spun medicii, însă tânăra e fericită: „În spital, cum se lăsa seara, mă duceam la geam. Stăteam aşa... minute în şir şi mă uitam la maşini. Vedeam nişte luminiţe. Nu erau toate la fel, erau diferite. Îmi plăceau”.

Drumul spre lumină

Speranţele Mariei au apărut prin 2002, când avea 11 ani. Atunci, fata i-a rugat pe părinţi să o trimită la şcoală. De loc din Ghergheasa, o localitate de la graniţa judeţelor Buzău şi Galaţi, Maria vine dintr-o familie cu 10 suflete care trăiau doar din ce câştiga tatăl la munca cu ziua. Fata a avut noroc: a fost luată la Şcoala de Nevăzători din Buzău. Încet, a învăţat să citească în alfabetul Braille.

Primul ei educator specializat, Iulian Caraman (41 de ani), şi el cu defect de vedere, povesteşte că Maria a avut la început greutăţi. „Prima oară când a venit la şcoală a nimerit în grupa mea. Ea a fost şcolarizată mai târziu. Trebuia să treacă şi peste acest hop. Nu cunoştea formele, culorile. Toate existau doar în imaginaţia ei”, povesteşte educatorul.

După câţiva ani în care a rămas la internatul Şcolii de Nevăzători, Maria ştia că va rămâne pe veci în întuneric. Numai că, la la un control oftalmologic, medicii au descoperit că o operaţie pentru shimbarea cristalinului la ambii ochi ar putea să o ajute. Norocul fetei de 18 ani a venit de la Asociaţia Nevăzătorilor, care a găsit 3.000 de lei pentru operaţie.

Maria povesteşte încet despre anii pe care i-a trăit în beznă. „Nu ştiam ce văd. Singurele lucruri erau lumina şi întunericul. Dar nu ştiam cum arată. Mi le imaginam. Ziua trebuia să fie lumină, iar seara, întuneric. Atât. În rest auzeam doar ce se petrece în jurul meu”, spune Maria, pipăind o carte de rugăciuni scrisă în Braille.

Copilărie în beznă

Chiar dacă îi cunoaşte pe cei din jurul ei, fata nu le ştie chipul. Nu ştie dacă sora ei, Mariana, e blondă sau dacă Nicuşor, colegul de cameră, e înalt. Ştie însă că o să-i vadă în scurt timp. „Când a plecat la operaţie i-am spus în glumă că trebuie să mă bărbieresc să mă vadă frumos. Oricum mă cunoaşte după simţuri. Dacă pun mâna pe ea, ştie că sunt eu, dacă intru în dormitor, îmi spune «bună ziua domnule Caraman!».

Mă recunoaşte după cum calc”, spune Iulian Caraman. După ce a fost operată, Maria s-a întors acasă: la Centrul de la Buzău. Televizorul o atrage cel mai tare – e un amestec de culori pe care fata le învaţă acum. Pe un post se transmite ştirea puştoaicei care învaţă să vadă la 18 ani. Fata îşi aminteşte însă cum a trăit până acum. Povesteşte că a vrut mereu să fie ca ceilalţi copii. Nu putea, fiindcă nu îi vedea. Aşa că a trăit mereu închipuindu-şi cum sunt ceilalţi.

Iulian Caraman, educatorul Mariei, este cel care o îngrijeşte pe tânără  Fotografii: Elena Crăescu

„Îi auzeam pe copiii din jurul meu că râd. Îi întrebam de ce râd. Îmi spuneau de un lucru amuzant. Vroiam să mă uit şi eu la acel lucru, dar era mereu aceeaşi ceaţă. Îmi imaginam şi râdeam şi eu”, îşi aminteşte Maria. Două surori ale Mariei trăiesc acelaşi chin al cataractei. Lucica are 10 ani şi Mariana 11 ani şi au fost şi ele primite la Centrul de Nevăzători.

Acum, micuţele se bucură că sora lor vede. Cea mai mică, Lucica, o întreabă pe sora mai mare cum este să priveşti. Cealaltă fetiţă se roagă de Maria că vrea şi ea să vadă. Ştirile se termină. Maria rămâne lipită de televizorul vechi din camera educatorului. „E un amestec de culori. Sunt frumoase!”, murmură fata.

Acasă, la internat

Şcoala de Nevăzători este casa Mariei. Un hol lung, cu o lumină difuză pe pereţii căruia sunt puse bare de metal. O bară înseamnă „ghidul” nevăzătorului care să-l ducă în camera lui. Maria încă îşi mai foloseşte „ghidul” în drumul ei spre „casă”. Casa înseamnă dormitorul patru, pe dreapta.

În cameră, pe patul Mariei este pusă o carte de rugăciuni scrisă în Braille. Fata a citit cu degetele din carte înainte să meargă la Bucureşti, la operaţie. „M-am rugat la Dumnezeu. I-am spus că vreau să văd. Ştiam că există o şansă de a mă face bine”, povesteşte fata.

Cum citesc nevăzătorii

În România, un caz la 2.000 de naşteri are cataractă congenitală. Cel puţin aşa arată revistele medicale de specialitate. Medicii recomandă consultarea oftalmologului în primii ani de viaţă, pentru a vedea dacă boala poate fi rezolvată prin operaţie. Cazul Mariei este unul norocos, însă vederea nu va fi de sută la sută.

Totuşi, medicii de la Spitalul de Oftalmologie din Bucureşti susţin că, pentru început, Maria va reuşi să vadă în proporţie de 30 la sută. Pentru a comunica, nevăzătorii folosesc alfabetul Braille. Autorul este Louis Braille, care la vârsta de patru ani a rămas şi el orb, în urma unui accident suferit în atelierul tatălui său. Literele alfabetului sunt compuse din puncte ieşite în relief care pot fi simţite cu ajutorul degetelor.

Familia Mariei, în sărăcie

Undeva la graniţa dintre judeţele Buzău şi Galaţi se află Gherghesa. O comună traversată de un drum judeţean. Casa Mariei este departe drumul principal, undeva pe o ulicioară pietruită. Aici stau părinţii ei. Familia Mărgineanu este o familie de rromi, cu nouă copii, Maria fiind cea mai mare. Seara, după ce Maria a fost externată, surorile ei de acasă se uitau la televizor. Nu prinseseră ştirile. Mama Mariei, Lenuţa (32 de ani) îşi aştepta bărbatul de la muncă, Vasile (34 de ani).

Maria, obosită după tratament

„Omul meu vine noaptea, după ora zece. Lucrează la zidărie. Doar el face bani”, spune femeia legănându-l în braţe pe cel mai mic dintre cei opt copii. Recunoaşte că nu are bani să-i ajungă pentru toţi micuţii şi spune că, pe lângă cele trei fete pe care le are la Şcoala de Nevăzători din Buzău, mai are un băiat dat în plasament la o familie mai înstărită.

Cu Maria vorbise de câteva ore. Era bucuroasă. Chiar voia să o vadă. „Am vorbit cu ea la telefon. Mi-a spus că în sfârşit vede. Nu vede bine, dar vede. Mi-a mai spus că nici n-o să ştie ce să facă, atunci când o să mă vadă”, spune Lenuţa. La internatul din Buzău, şi Maria se gândeşte la mama ei: „Tot timpul mă gândeam cum arată. Cred că e frumoasă”.

„Când am văzut prima oară, m-am speriat“

La Bucureşti, la spital, Maria a fost supusă la două intervenţii chirurgicale. La ochiul stâng a avut întâia intervenţie. „Primele speranţe le-am avut după operaţia la primul ochi. Am ajuns în salon şi am văzut ceva nou. Umbre!”, povesteşte Maria, zâmbind.

La a doua operaţie, fata a tras o spaimă soră cu moartea. „Operaţia cu laser nu e dureroasă şi durează cel mult o jumătate de oră, apoi ajungi în salon. După a doua operaţie m-am odihnit puţin. Cu mine în cameră mai erau oameni, dar şi doamna care mă însoţea de la noi, de la şcoala din Buzău. M-am uitat spre patul ei. O ştiam după voce. Am văzut dintr-odată forme. I-am văzut forma şi m-am speriat”, zice Maria. Noaptea, fetei îi plăcea să se uite pe o fereastră a spitalului care dădea înspre stradă.

Imediat după operaţie, tânăra încearcă să-şi distingă chipul de la televizor 

„Cum se lăsa seara, mă duceam la geam. Stăteam aşa... minute în şir şi mă uitam la maşinile care se opreau la semafor. Vedeam nişte luminiţe roşii. Erau ale maşinilor. Nu erau toate la fel, erau diferite. Îmi plăceau.

Unele nu erau chiar roşii, erau şi alte culori”, mai povesteşte Maria. Înainte de operaţie medicii sperau ca fata să îşi recapete vederea în proporţie de 40%. Dar nu s-a putut. Va vedea cel mult 30% din cât este normal, însă va scăpa de întunericul în care trăia. Acum, Maria este la momentul în care învaţă culorile. Pentru ea verdele sau galbenul erau doar simple cuvinte.

Până atunci, „ghidul” din perete o ajută pe Maria să meargă pe holurile centrului, să ajungă la sala de mese. Ioana – prietena ei – o însoţeşte; a fost şi ea operată şi, după ce s-a întremat, i-a „împrumutat”, un timp, vederea şi Mariei. Câteodată cele două fete mergeau la un magazin din apropierea şcolii „pe vederea” Ioanei.

Maria zâmbeşte: după 18 ani de întuneric, acum poate să vadă

După ce a „revenit“ la lumină, fata se gândeşte la ce urmează. Vrea să termine şcoala şi îşi face planuri pentru noua viaţă: „Poate merg la o şcoală de maseuri”.

7 ani a stat Maria Piciu în Centrul de Nevăzători de la Buzău, acolo unde ziua „era ceva alb, ca o ceaţă“.