Zimnicea, oraş-model

Iubită şi abandonată de Ceauşescu 4 martie 1977. Seara. La Zimnicea avea loc o plenară condusă de primul secretar al judeţului, în urma căreia trebuia pus noul politruc-şef al

Iubită şi abandonată de Ceauşescu

4 martie 1977. Seara. La Zimnicea avea loc o plenară condusă de primul secretar al judeţului, în urma căreia trebuia pus noul politruc-şef al oraşului. Taman atunci, la 21:20, s-a produs cutremurul. Un perete fals din spatele scenei a căzut pe tovarăşii din prezidiu. Panică mare. Plenara se suspendă.

"Tov. prim" al judeţului dă fuga la Alexandria. La sediu. Sunat de la centru, el raportează, din propria-i frică, faptul că Zimnicea a fost dărâmată în proporţie de 80%. Minciună sfruntată care avea să dăinuie în legendă. Peste secoli. Peste veacu', cum grăiesc hronicile. Ca şi cifra celor 11.000 de ţărani, omorâţi la 1907, "generos" inventată de N.D. Cocea. Adevărata evaluare s-a făcut la mai bine de o lună. Bilanţ: un singur decedat. Îl ştie tot oraşul. Domnul Vlad, căruia i-a căzut în cap o antenă tv de prins bulgarii. Dar, până atunci, mobilizată, strâns unită în jurul partidului şi a secretarului său general, ţara îşi plângea Zimnicea lovită de urgie mai rău decât Capitala. Ceauşescu a fost acolo la două zile. Pe 6 martie. Cu jeepul. Cu piciorul. Cu elicopterul. "Neanicopterul", cum îi ziceau unii, care nu vedeau cu ochi buni realizările măreţe. Este drept, în centrul Zimnicei erau ruine impresionante. Ale caselor vechi. Boiereşti. Negustoreşti. Atins de imagini, cu mult drag de poporul său, "Marele Cârmaci al Destinului Naţional" a exclamat demiurgic: "Să facem din Zimnicea un oraş model şi modern!"

Şi a început istoria. Un colectiv de proiectanţi condus de reputatul arh. Cezar Lăzărescu a luat în pripă vechiul plan urbanistic şi pe el a pus, conform preţioaselor indicaţii, blocuri şi aşezăminte social-culturale. Pe 470 de ha trebuiau distribuiţi 14.000 de zimniceni. Apoi, s-a luat hotărârea ca oraşul nou să fie numai pe 80 de hectare, nu 470. Între str. Partizanul Roşu (romantic nume de rapper), azi Mircea Vodă, şi str. Turnu Măgurele. Cetăţenii din afara acestui perimetru urmau să fie mutaţi la bloc pe 5.000 de apartamente. Expresia "să fie mutaţi" s-a luat stricto sensu. Căci suntem nu în epoca de aur, cum spuneau ei, ci în epoca absurdului: se demolau silit case noi, salubre, locuibile, sănătoase, numai ca locuitorii lor să fie mutaţi la bloc. "La cutie". Cine ştie teoria stalinistă a locuitului în comun pricepe. Eu am găsit-o în memoriile lui Iagoda, fost şef al KGB. ("Marele" Stalin pleda pentru promiscuul locuit în comun, fiindcă astfel cetăţenii nu pot unelti împotriva puterii: se suspectază, se toarnă între ei). Demolaţi de urgenţă, scoşi din casele lor, locuitorii au fost mutaţi în condiţii de lagăr. Barăci tip PAL, din lemn, sau TUG, din tablă. Au stat acolo din martie până în decembrie. Cine locuia la bloc era boier. O "fericire" ca-n povestea biblică despre evreul care a mers la rabin fiindcă avea cortul prea populat.

Ocupat de armata constructorilor

Oraşul a fost ocupat de armata constructorilor veniţi din toată ţara: Vâlcea, Caraş-Severin, Neamţ, Sibiu, Ialomiţa, Gorj, Maramureş. De pildă, îşi aminteşte cel mai vechi angajat al administraţiei locale şi interlocutorul meu, Marian Roman, fost primar postrevoluţionar (1992-1996), azi referent, atunci funcţionar la serviciul planificare, Casa de cultură o executau cei din Neamţ, Sibiul a construit sediul politico-administrativ, cu funcţiuni multiple: poşta, sediul ADAS, banca. Maramureşenii au făcut magazinul Donaris etc. Din cele 5.000 de apartamente ce trebuiau ocupate numai de populaţia demolată, au fost ocupate circa 1.500, cu personalul din construcţii cu tot. Oamenii veniţi de la curte nu voiau la bloc. Plecau, fugeau la ţară, la rude, se duceau, refuzau binefacerea comunistă. Norocul lor - dacă după ce ţi s-a demolat casa, se mai numeşte noroc - este că, prin 1983, Ceauşescu a revenit la Zimnicea şi a sistat totul. A motivat că ţara nu mai are fonduri. După şase ani de fericire. Adio, oraş modern! Adio, oraş model!

Azi şi mâine

Totul a rămas aşa şi azi. Aproape totul. Îmi amintesc că în decembrie 1987 am stat în hotelul, unic pe atunci, din Zimnicea. Era frig. Era viscol. Nu am putut dormi toată noaptea din cauza zgomotelor lugubre scoase de ferestrele de la blocurile-fantomă. Pe care creşteau oţetari, bălării. Sinistru. Regretatul Teo Peter, cu care eram într-un turneu atunci, a numit oraşul "Day After", după un film care ne arăta America după un bombardament atomic rusesc. Nici realitatea de acum nu e departe. Numai că structurile de beton sunt curate. Au fost curăţate. Devastate. Nu mai au tâmplărie, nu mai au căzi, chiuvete. Nu mai au nimic. Ce a mai rămas, şi cum, îmi povesteşte primarul Zimnicei, Petre Pârvu: "Au rămas trei infrastructuri (adică fundaţii - n.a.) şi cinci structuri. Liceul teoretic, zis elveţian (căci ni l-a dăruit statul elveţian atunci, în '77, din materiale speciale, montat la urgenţă), Şcoala Generală nr 1, construită din materiale clasice, creşa, Grădiniţa nr. 5, casa de cultură, primăria, poşta, banca, cinematograful. Cu structurile rămase în peisaj am încercat s-o rezolvăm. Am făcut o licitaţie în 2000. S-a făcut ceva, un angro la un parter, o spălătorie. Atât s-a putut. Din păcate, zvonurile cu George Becali sunt deformate. Înţeleg că dânsul nu vrea să facă din cele trei structuri mari locuinţe sociale, ci vrea să ne aducă în oraş persoane handicapate, aurolaci, deci un fel de paria ai societăţii. Nu vom accepta aşa ceva. Mai întâi că e vorba despre un act de segregaţie socială, apoi nu putem strânge noi aici pleava societăţii româneşti. Astfel înţelegem intenţiile dlui Becali, deşi tot sper să nu fie aşa."

Au rămas trei infrastructuri (adică fundaţii - n.a.) şi cinci structuri. Liceul teoretic, Şcoala Generală nr. 1, creşa, Grădiniţa nr. 5, casa de cultură, primăria, poşta, banca, cinematograful.
Petre Pârvu