Victor Atanasie Stănculescu: „Iliescu a vrut să mă trimită în Argentina!“

Victor Atanasie Stănculescu

Stănculescu arată cum prima conducere post-ceauşistă îşi expedia adversarii în diplomaţie. Victor Atanasie Stănculescu face numeroase dezvăluiri în cea de-a doua parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“.

Care este povestea lui Mihail Montanu, cel pe care Ion Iliescu l-a lăsat observator din partea Frontului Salvării Naţionale la Ministerul Apărării? Apare aşa, de nicăieri, un civil şi Iliescu îl lasă un fel de şef peste Armată!

Victor Atanasie Stănculescu: Cred că se ştiau de pe la ei, de la „Ape", că erau în acelaşi domeniu, cumva, sau de pe la Editura Tehnică. S-or fi cunoscut pe acolo. L-a avut om mai de încredere, bănuiesc. Erau amândoi ingineri energeticieni.

Am vorbit cu dumnealui şi se lăuda că a fost „la butoane", că a fost important în zilele acelea.

N-a participat la nimic.

A stat, aşa, degeaba? Nu înţelegea ce se întâmplă?

Dacă vă spun că n-a făcut nimic!

Ulterior au avut grijă de el, a făcut o frumoasă carieră în diplomaţie, a fost consul general al României în Brazilia.

Da, s-a refugiat în diplomaţie. Dar apropo de consul în Brazilia şi de altele, şi eu am avut trei propuneri de la Ion Iliescu. Trei propuneri!

Pentru diplomaţie?

Da, după ce a căzut guvernul Petre Roman.

Ca să scape de dumneavoastră, nu?

Prima dată m-au întrebat dacă vreau să mă duc în Argentina, că fusesem ca ministru al Apărării pe acolo şi povestisem prin ţară că e frumos.

Şi de ce aţi refuzat?

I-am spus direct lui Ion Iliescu, chiar ăsta a fost răspunsul: „Vreţi să scăpaţi de mine? Că acolo, în Argentina, l-a trimis Ceauşescu pe Gheorghe Apostol (n.r. - contracandidat al lui Nicolae Ceauşescu la şefia Partidului Comunist Român, după moartea lui Gheorghiu-Dej).  I-am zis că nu vreau acolo, că e departe şi nu pot să-mi iau familia până acolo.

Asta era o metodă clasică - dacă doreau să scape de tine, te trimiteau în diplomaţie.

Nu era clasică, era planificată. A doua oară mi-a propus  la Viena. Şi am zis: „Domnule preşedinte, am fost de câteva ori în Europa, şi înainte, şi acum, şi întotdeauna ambasadorul de la Viena era moţ în aeroport când venea cineva în vizită. Dacă mă trimiteţi la Viena, eu nu vin la aeroport decât pentru dumneavoastră, pentru primul-ministru şi pentru ministrul de Externe". „Domnule, tot nu vrei să te duci?". „Nu vreau". A treia oară mi-a propus Copenhaga, că acolo era o facţiune din conducerea Uniunii Europene, de fapt, cum era atunci, Comunitatea Europeană. Am zis: „Nu mă duc, pentru că e  frig, iar soţia mea nu suportă frigul". Uite, Aurel Dragoş Munteanu a fost trimis ambasador al României la Washington. Am fost şi eu acolo, după ce s-a înfiinţat Camera de Comerţ Româno-Americană. Şi am fost la sediul ONU, am stat trei zile şi am participat la o masă rotundă, cu secretarul general al ONU şi cei cinci membri din Consiliul de Securitate, reprezentanţii Chinei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite, Dragoş Munteanu şi cu mine. Acolo am văzut eu cum se iau marile hotărâri ale istoriei. Fusese propusă şi discutată, în Marea Adunare, numirea lui Boutros Boutros-Ghali, egipteanul. La sfârşitul mesei s-au ţinut nişte discursuri de mulţumire, către Munteanu, către ceilalţi ambasadori, că au colaborat bine cu ONU, mă rog. Şi pe urmă au venit desertul şi cafeaua. Şi aud eu că întreabă: „Domnilor, mâine la finalizare, toţi suntem de acord că următorul va fi cel despre care s-a discutat azi,  mister Boutros-Ghali?". Şi au început ăştia cinci: „Yes, oui...". Bine, finalul era ca acei cinci mari de la Consiliul de Securitate să ajungă la unanimitate. Şi a doua zi a fost numit Boutros Boutros-Ghali drept noul secretar al ONU. Probabil aşa s-a hotărât şi cu căderea comunismului, a lui Ceauşescu...

"Am colaborat bine cu mişcarea CADA, dar nu ei l-au dat jos pe Nicolae Militaru. Pe el l-a dat jos faptul că a vrut să facă dictatură militară în România. Pe mine, când nu am mai fost bun, au vrut să mă izoleze în diplomaţie."
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

CADA, „groparul" lui Militaru

Comitetul pentru Democratizarea Armatei (CADA) s-a înfiinţat la începutul anului 1990, fiind format din cadre militare care solicitau „reformarea interioară" prin eliminarea oamenilor vechiului regim. Demonstraţiile de stradă ale membrilor CADA s-au concretizat, la 12 februarie 1990, cu primirea unei delegaţii în clădirea Guvernului.

Discuţiile de la acel moment s-au purtat cu viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, care s-a prezentat drept mandatar al preşedintelui Ion Iliescu. În cursul întâlnirii, reprezentanţii CADA au prezentat o listă cu 13 revendicări, printre care figurau „stabilirea adevărului privind rolul Armatei în Revoluţie", „trecerea în rezervă a ministrului Apărării Naţionale" şi „retragerea generalilor reactivaţi în decembrie 1989". 

La câteva zile, ministrul Apărării, Nicolae Militaru,  a fost demis din funcţie, fiind înlocuit, la 16 februarie 1990, cu generalul Victor Stănculescu.

„«Domnul preşedinte» ştia cine e Militaru"

Invitat joi la emisiunea „Naşul", la B1 TV, generalul Victor Atanasie Stănculescu, adus sub escortă de la Penitenciarul-Spital Jilava, unde îşi ispăşeşte pedeapsa pentru implicarea în represiunea de la Timişoara, a făcut câteva declaraţii incendiare. El a spus că „domnul preşedinte" Ion Iliescu ştia cu siguranţă că Nicolae Militaru a fost agent al serviciilor secrete sovietice, fiindcă Iliescu şi Militaru şi-au făcut studiile în URSS, cam în aceeaşi perioadă.

Iliescu a studiat la Institutul Politehnic, între 1950 şi 1955, iar Militaru la Academia „Frunze", între 1952 şi 1956. Stănculescu a spus că era o practică uzuală ca studenţii într-o ţară străină să fie recrutaţi de serviciile secrete din acea ţară.

Armata, pregătită să preia puterea

Dumneavoastră aţi avut discuţii în contradictoriu cu Militaru, când l-aţi schimbat din funcţie în februarie 1990?

Am ajuns la Minister într-o zi de luni. Şi aveam o „casă de fier",  chiar în spatele biroului. Îl întreb pe şeful secretariatului: „Unde sunt cheile de la casă?". Îmi răspunde: „Nu sunt". Mai chem pe unul: „Unde sunt?". Şi i-am luat pe toţi la rând, l-am luat şi pe fostul aghiotant al lui Milea: „Unde sunt?". Şi până la urmă am ajuns la concluzia că sunt la Militaru. Şi i-am dat telefon lui Militaru, acasă: „Domnule general, vă rog să îmi spuneţi dacă aveţi cheile de la «casa de fier»". Şi a spus: „Da, domnule, cheile sunt la mine". „V-aş ruga să mi le daţi". Militaru: „Eu nu mai vin la Ministerul Apărării Naţionale". Atunci, îi spun: „Trimiteţi-mi-le prin cineva, nu pot să vin eu la dumneavoastră". După două zile iar l-am sunat şi tot aşa. Abia după vreo zece zile i-am spus lui Iliescu  că nu vrea să-mi dea cheile şi m-am dus la Militaru. La Militaru acasă au fost două chestii. Prima, soţia era îngrijorată fiindcă generalul ei era nervos. A zis: „Domnule ministru, aveţi grijă că e nervos, se repede şi ţipă, e suferind acum". „Bine, doamnă, nicio problemă". M-am dus şi m-am întâlnit cu el. A dat-o pe nevastă-sa afară şi am rămas doar noi doi. Şi a zis: „Victore, uite-ţi cheile!". Şi mi le-a aruncat pe masă. Apoi a zis: „Ce te rog eu, nu schimba nimic din numirile pe care le-am făcut la nivel teritorial, pentru că aşa cum e făcută organizarea, comandanţii, cei trimişi la adresă de mine - şi nici încadrarea să n-o schimbi - trebuie să devină prefecţi, astfel încât o parte din Minister să poată forma Guvernul". „Păi, de unde până unde?", am zis eu. Şi el a zis: „Asta am avut în plan, Armata să preia puterea!".

Să nu fi fost mulţumiţi cei de la Moscova de Ion Iliescu?

Nu ştiu ce a fost. Cert este că am luat cheile şi i-am spus: „Domnule, eu nu ştiu ce schimb!". Şi am plecat. M-am dus la Iliescu, i-am zis că am fost la Militaru, că am luat cheile şi uite ce mi-a spus, că pregătise Armata să preia puterea.

Şi Iliescu ce-a spus când i-aţi povestit?

A zis: „Lasă, dragă, bine că ai luat cheile".

În „casa de fier" ce era?

Nu era nimic. Mă aşteptam să găsesc acolo ceva. Am aflat pe urmă că Militaru, în perioada cât fusese ministru, îi ceruse şefului Arhivelor să îi aducă toate documentele care erau legate de el. Dacă existau documente legate de Militaru, toate au ajuns la el.

Ca să le distrugă?

Se pare că a plecat cu o serie de documente de la Minister. Nu ştiu cu ce - ăia de la operaţii n-au ştiut, şeful de Stat Major nu mi-a dat nicio informaţie.

În afară de întâlnirea acesta, aţi mai avut, ulterior, discuţii cu Militaru?

Nu.

Dar a avut curaj să vă spună dumneavoastră, mai ales că nu vă simpatiza: „Domnule, uite, ne pregătim de treaba asta, să preluăm puterea, cu prefecţi, cu tot ce trebuie". V-a spus-o aşa, liber?

Nu. Mi-a spus: „Domnule, eu aşa m-am gândit să fac". Eu ce puteam să-i spun? Părerea mea este că atunci a fost organizată o a doua linie, în caz că se încearcă răsturnarea puterii care se formase.

A existat deci o posibilitate, destul de mare, de preluare a puterii de către Armată.

Da. Eu am declarat public de trei ori, şi la Televiziune, şi în ziare, că nu am fost de acord cu o dictatură militară, cu preluarea puterii. Asta, pentru că România a avut: dictatura lui Carol al II-lea, dictatura legionară - scurtă - şi dictatura comunistă, mai lungă. Şi am zis: „E destul pentru România, nu mai trebuie o dictatură!"

„Iliescu să nu mai zâmbească 16 centimetri cu mine!"

Sunteţi închis. Nu v-aţi întâlnit niciodată în sala de judecată cu Ion Iliescu.

Aşa e. Nu m-am întâlnit.

Dacă v-aţi fi întâlnit, ce i-aţi fi spus?

Să nu mai zâmbească, aşa cum face el, să nu mai zâmbească 16 centimetri cu mine!

Speraţi să mai fiţi eliberat?

Sigur! Nu o să mor aici! La popă nu mă duc!

Şi între termenele diferitelor procese, cum e viaţa dumneavoastră?

O viaţă normală,  de om care stă în spital, beau apă, mă îmbrac frumos, stau de vorbă cu oamenii. Vorbesc mai mult la telefon. Avem voie. Azi (n.r. - într-o vineri) e zi de telefon, fără cerere. Iar în cursul săptămânii, dacă am nevoie, cer şi se aprobă.

În rest, citiţi, scrieţi, ce faceţi?

Citesc.

De scris nu mai vreţi să scrieţi?

Nu mai, gata. Nu mai scriu nimic. 

Poate ar fi mai bine să vă scrieţi memoriile, o variantă finală.

Am zis că nu mai scriu, nu că nu am scris. Nu mai vreau să spun nimic, m-am săturat. Sunt nevinovat pentru ce a fost la Timişoara. Îmi opresc din pensie (n.r. - are o pensie de 3.800 lei) 1.700 de lei, pentru victimele de la Timişoara! Eu în 1990 am fost acolo, în oraş, am fost întâmpinat bine, nu am avut nicio problemă!

După aceea aţi primit, de multe ori, în faţă, reproşuri din partea celor care şi-au pierdut la Timişoara rude, prieteni...

La procese, strigau numai: „Criminalii!". Eram eu şi Chiţac.

Cum reacţionaţi?

Ce să intru în discuţie cu unii care au fost duşi în eroare? Cine îi aducea la Bucureşti lua bani de la fiecare, un procent. Îi aduceau pentru „atmosferă".

S-a făcut o afacere din memoria celor care au murit atunci?

Da, da, s-a făcut o afacere. Dar cum m-am descurcat eu după moartea soţiei, cine m-a ajutat? Asta de ce nu mă întreabă nimeni?

Cum v-aţi descurcat?

Am o persoană care are grijă de mine. Şi la un moment dat chiar am spus că e soţia mea, fiindcă mă băteau diverse doamne la cap, primeam la cereri, de parcă eram casă matrimonială! Se tot ofereau doamnele să aibă grijă de mine!

E doamna cu care aţi fost filmat când aţi fost prins la cazinou, la „păcănele", în septembrie 2009?

Da, ea. Mai există şi linşajele astea mediatice. O săptămână m-au tocat la Realitatea TV, la „prietenul meu" Sorin Ovidiu Vântu, care îmi vorbea doar cu „Excelenţă", până de curând. Deci, politica este o mare curvă. Doamna care are grijă de mine s-a şi supărat. Mi-a zis: „Nu mai zice la toată lumea că sunt soţia ta, mă pui într-o situaţie proastă". Are trei copii. E o treabă dificilă.

La „păcănele" de ce v-aţi dus?

Mă mai relaxez şi eu.

Aţi făcut multe declaraţii de-a lungul timpului, iar unele nu erau foarte „corecte politic".

Când a intrat România în NATO, am spus: „Mă bucur că am intrat în NATO, dar îmi pare rău că Armata Română a fost transformată în «Legiunea Străină» a lui NATO şi trimisă prin alte ţări". Am fost întrebat cum e văzută România în Uniunea Europeană în anul 2009, am spus -  „ca într-un final de can-can". Voiam să spun „ca o ţigancă din acelea care-şi ridică fusta", dar mi-a fost jenă.

Cine ar mai trebui să fie aici, cu dumneavoastră, la Jilava?

Nu ştiu, eu nu condamn. Întrebaţi Curtea Supremă de Justiţie!