Viaţa pe pământul de "gumă"

În comuna Vrâncioaia, localnicii spun că nu e lună în care să nu simtă cum le "vibrează" glia sub picioare. Aşa se trăieşte la epicentrul cutremurelor vrâncene Aceasta e povestea

În comuna Vrâncioaia, localnicii spun că nu e lună în care să nu simtă cum le "vibrează" glia sub picioare. Aşa se trăieşte la epicentrul cutremurelor vrâncene

Aceasta e povestea meleagurilor vrâncene sub care sălăşluieşte "balaurul", cum zic localnicii. Creatura nevăzută este epicentrul celor mai puternice cutremure din România. Am fost să-i văd pe oamenii care trăiesc exact pe coama "uriaşului", în comuna Vrâncioaia. Bătrânii ne-au povestit cum au "petrecut" marile seisme din 1940, 1977, 1986 şi 1990. Localnicii sunt învăţaţi să le "joace" pământul sub picioare aproape în fiecare lună. Am întâlnit şi alte personaje, seismologi de această dată, care ascultă 24 de ore din 24 răsuflarea "namilei", cu ajutorul celei mai avansate tehnologii din lume. Dar primii care anunţă venirea unui cutremur devastator, cu trei-patru ore înainte, sunt peştii şi papagalii "găzduiţi" la staţia seismică.

După ce ai trecut de Focşani, trebuie să faci pe detectivul ca să
ajungi la Vrâncioaia. Nu există indicatoare rutiere. Mai ales după ce am intrat în zona montană, cu văi adânci şi ziduri de piatră. Ce să mai zici de drumurile pline de gropi. Aşa ne-a primit Ţara Vrancei. Sălbatic de frumoasă!

Omul, legat de măruntaiele pământului

În fine, am ajuns în comuna Vrâncioaia, cocoţată pe vârfurile mai multor dealuri. Batem la uşa staţiei seismologice şi ne deschide chiar şeful acesteia, Ştefan Tătaru. A fost la viaţa lui profesor de matematică şi director al şcolii din localitate. Îmi povesteşte că era copil şi bătea mingea pe un maidan din apropierea staţiei. Fostul şef al instituţiei, Cornelius Radu, l-a văzut mai dezgheţat şi l-a întrebat dacă nu vrea să lucreze aici, când va fi mare. Şi uite că viaţa l-a adus până la urmă unde a vrut maestrul său. Se împlinesc deja 21 de ani de când cel din faţa mea lucrează aici. Mai are încă cinci colegi, toţi oameni ai locului. Seismologul-şef a fost şi primar al comunei Vrâncioaia, din 2000 până în 2004, iar de şapte ani încoace este preşedintele obştei de moşneni din zona asta. Obştea e de pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar localnicii se asociază pentru administrarea în comun a pădurilor pe care le deţin. Epicentrul cutremurelor vrâncene cuprinde o zonă vastă, între Râmnicu Sărat, Mărăşeşti şi Nereju, în timp ce Vrâncioaia se află pe una dintre laturile triunghiului de foc. S-a ales acest loc pentru staţia seismică, încă din perioada interbelică, pentru că Vrâncioaia era o comună bogată la vremea aia, tocmai datorită obştei moşnenilor.

Tehnologie la nivel mondial, între noroaie

Ne urcăm în maşina lui Ştefan Tătaru, mai învăţată cu hârtoapele şi noroaiele, ca să ajungem la Ploştina, unde se află "creierul" sistemului naţional de avertizare în timp real. Mergem pe un drum de ţară, de opt kilometri, de la Vrâncioaia, pe uliţe înguste sau pe marginea râpelor adânci, unde au mai fost şi alunecări de teren, oprite cu ajutorul centurilor din bolovani legaţi cu plase de sârmă. Ajungem, în sfârşit, în locul în care au fost săpate puţuri, iar senzorii au fost instalaţi până la o adâncime de 50 de metri. Suntem în faţa unei clădiri, ca o cabană, în care se află tehnologie de ultimă oră pe plan mondial. Dacă e vorba de o mişcare seismică majoră, atunci poate fi blocată automat toată "suflarea" industrială a ţării, între care utilităţile, instalaţiile nucleare sau circulaţia trenurilor. Senzorii instalaţi la Ploştina dau alarma de cutremur cu cel puţin 30 de secunde înainte ca "valul" seismic să atingă Bucureştiul.

"Manual" ţărănesc antiseismic

Să-i zicem comuna seismologilor? S-ar putea spune şi aşa despre cei 3.000 de oameni de la Vrâncioaia. Localnicii şi cutremurele convieţuiesc de când lumea. "Vecini cu balaurul", strigă la mine Ştefan Neamţu, care stătea în grădina lui "agăţată" în vârful unui deal. "Nu e lună să nu fie cutremur la noi. Ne-am învăţat cu ele", mai zice săteanul. Vreau să ştiu cum a fost aici în urmă cu 30 de ani, în fatidica zi de 4 martie 1977. "Au fost două zdruncinături". Atât? "Atât. Au căzut nişte ţigle, nişte hornuri". Casele sunt construite din lemn. "Sunt mai rezistente", spune Dumitru Buruiană. Părinţii îşi educă odraslele în stil "seismologic". Asta înseamnă că la cutremur n-ai voie să ieşi din casă. "Poate să-ţi cadă un horn în cap, dacă ieşi afară. În casă eşti mai apărat", ne explică acelaşi interlocutor. Folclorul local mai are o explicaţie a mişcărilor seismice. "Se scutură pământul de rele", e convins nea Dumitru. La rândul său, Nicolae Ghinea, om la 74 de ani, îşi aduce aminte cum a fost la cutremurul din 1940. "Atunci s-a mişcat rău pământul", zice bătrânul, care face şi un bilanţ. "N-a venit nimeni, după toate marile cutremure, să ne întrebe dacă am avut pagube, să ne ajute". Cu cât cutremurul e mai mare, cu atât undele seismice devastatoare îşi fac efectul mai departe de Vrancea. De aceea zgâlţâiala e mai puternică la Bucureşti decât la Vrâncioaia. Aşa că autorităţile nici nu s-au gândit vreodată, după un seism, să-i întrebe de sănătate pe vrânceni.

Cutremure mai multe la început de an

Observaţiile făcute de-a lungul timpului au arătat că în fiecare an, până în luna martie, în Vrancea se produc între 10 şi 14 cutremure. "Statistic vorbind, cam la două luni se simte un cutremur în zona asta", aflăm de la Ştefan Tătaru. Nici acest an nu face excepţie, pentru că, până în acest moment, au fost deja 11 mişcări telurice de peste două grade pe scara Richter. Trei seisme au fost mai mari, în 17 ianuarie, 14 şi 15 februarie, dar acestea n-au depăşit 4,4 grade. De ce aglomeraţia asta de primăvară? O teorie zice că e vorba de schimbarea anotimpurilor. Pământul "respiră". Se vede asta pe monitoare. Linii drepte care sar din când în când pe ecran. Nu există seismogramă, cu un interval de 12 ore, în care să nu fie marcată o mişcare seismică, oricât de mică, fie cu epicentrul în Vrancea, fie "ecolul" unor cutremure din alte părţi ale lumii. Poate că e mai bine că noi, oamenii, nu putem să simţim ce percep aparatele! Mişcarea telurică din 4 martie 1977 a durat aproape zece minute, dar românii au recepţionat doar faza maximă, cea distructivă, de ordinul secundelor. În funcţie de adâncime, un cutremur de numai 4 grade pe scara Richter poate să dureze până la cinci minute. Mă despart de gazdele mele cu un "Doamne fereşte" spus printre urările de bine, rugându-ne ca senzorii de la Ploştina să nu simtă de acum încolo decât "respiraţia" adormită a pământului, nu şi "strănutul" Vrancei.