VIDEO Reportaj / Cine sunt veteranii de război înşelaţi de patrie
0
Mulţi eroi rămaşi în viaţă din cel de-Al Doilea Război Mondial primesc, pentru fapte de armă, doar câteva sute de lei, în loc de terenul pentru casă stabilit prin lege. După ani grei de război, veteranii decoraţi se luptă în instanţe chiar cu statul pe care l-au apărat. Bătrâni şi bolnavi, mulţi dintre ei şi-au pierdut speranţa.
Mai citeşte şi:
- Bucureşti: Pensionarilor şi veteranilor li se ia subvenţia la transport
- Oradea: Concurs de judo pentru veterani
- Braşov: Veteranii de război, fără locuri de veci
- Craiova: EXCLUSIV/ Un oltean cere statului român despăgubiri de 6,5 milioane euro
În 1994, statul român a dat o lege specială pentru veteranii de război: cei decoraţi pentru fapte de curaj aveau dreptul la 500 de metri pătraţi de teren, intravilan, sau la un hectar arabil. După 15 ani de la promulgare, doar puţini veterani au intrat în posesia terenurilor promise. Cei mai mulţi au fost păcăliţi printr-un alt act normativ, din 2007, prin care s-a hotărât ca statul să le plătească suma de 1.546 de lei. În opinia autorităţilor, aceşti bani echivalează cu terenul promis.
Potrivit colonelului în rezervă Ioan Negru, reprezentant al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, în România sunt 60.000 de militari care au fost pe front. În Bucureşti, Ilfov, Prahova sau Constanţa – zone unde terenurile au fost vânate de samsari –, niciun veteran nu a fost împroprietărit. Statul a recurs totuşi la un tertip: veteranii s-au trezit cu mandat poştal acasă. Primeau, pe semnătură, 1.546 de lei. Bătrânii eroi - cei mai mulţi săraci - au acceptat.
Mihai Roman a murit în timpul procesului
Astăzi, în Bucureşti, mai sunt înregistraţi 1.212 veterani. Niciunul nu este posesor al vreunui teren. Dintre ei, puţini au ales să dea statul în judecată. Aşa este şi cazul lui Mihai Roman, veteran de război la arma Transmisiuni. Eroul nu a apucat să-şi vadă terenul, fiindcă a decedat în timpul procesului, care a început în 1998. Atunci, Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut dreptul veteranului din Bucureşti la o suprafaţă de 500 de metri pătraţi, intravilan. Cu hotărârea în mână, veteranul a mers la Consiliul Local al Capitalei. Instituţia era obligată “să întocmească lista cu terenuri disponibile şi să soluţioneze cererea reclamantului Roman”.
Nici până acum, autorităţile nu au rezolvat problema. Doar în august 2009, Prefectura Bucureştiului a dat un semn. I-a trimis veteranului, care decedase între timp, o adresă prin care i se atrăgea atenţia că nu poate primi decât suma de 1.564 de lei. Fiul veteranului a refuzat oferta statului şi a rămas să continue „lupta”. Colonelul Ioan Negru, reprezentant al veteranilor din Bucureşti, admite că oferta statului este “praf în ochi”.
Un erou în capcana statului
Ion Păunescu are 98 de ani şi este unul dintre veteranii de război care au acceptat banii de la stat în schimbul terenului pentru casă. Bănuia că nu o să prindă ziua în care să fie împroprietărit. „Ştiam că o să fie greu, că nu o să se rezolve nimic. Mi-a spus şi poştaşul că nimeni nu o să primească pământul, aşa că mai bine să iau alea cinşpe milioane. Am semnat pentru ele şi mi-am luat gândul de la teren“, povesteşte colonelul în rezervă de Cavalerie. Bătrânul nu s-a încumetat să intre într-o nouă luptă, cea din tribunal: „Eu nu mai pot să mă mişc prin casă, darămite să merg la instanţe. Şi de unde să pot susţine eu lupta asta?“
Livretul militar nu l-a ajutat pe Ion Păunescu (98 de ani) să-şi capete toate drepturile cuvenite prin lege
Ion Păunescu a bătut Estul, din Crimeea în Caucaz. Ultima oprire pe frontul sovietic a fost la Stalingrad. Acolo a luptat, pe flancul drept, împotriva blindatelor cu stea roşie pe turelă. Ofiţerul îşi aduce aminte bine de campania din Est: „Am plecat să reîntregim neamul românesc. A fost greu. Am plecat trei mii de ostaşi, ne-am întors trei sute“.
Eroul a intrat în şcoala de ofiţeri în 1936. Povesteşte de parcă s-ar fi întâmplat ieri: „Eram certat cu matematica. Aşa că am ales şi am intrat la Şcoala de Ofiţeri Cavalerie Târgovişte. Era ca orice şcoală militară în acele vremuri: severă. După trei ani am ieşit sublocotenent“.
El a fost repartizat direct la Regimentul 2 Călăraşi, la Caracal, şi a fost trimis într-o zonă de concentrare, lângă Prut. „Făceam parte din Divizia a 8-a Cavalerie, comandată de generalul Dănescu. Conduceam un pluton. Zece inşi, toţi călare“, zice veteranul. Se emoţionează până la lacrimi când îşi aduce aminte de iunie 1941: „Atunci a fost unul dintre cele mai grozave momente ale vieţii mele pe front. Am luptat cu bolşevicii, cu tancurile, cu gerul ori cu cazacii răi. Dar nu mi s-a făcut pielea de găină ca atunci când am auzit ordinul mareşalului: «Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!»“.
Din Crimeea la Stalingrad
Plutonul sublocotenentului Ion Păunescu a intrat în luptă la Nipru. Acolo au căzut în spatele sovieticilor. „Eram folosiţi ca trupe de urmărire. Când atacam cu nemţii, ei erau cu tancurile, noi cu caii. Dar în bătăliile mari, cavaleriştii au fost tot infanterişti. Caii rămâneau la trenul regimentar. Când nu eram în luptă, eram forţe de ocupaţie“, îşi aminteşte Ion Păunescu.
Cavaleriştii români au trecut Prutul în 1941
Ca forţă de ocupaţie, regimentul în care se afla sublocotenentul Păunescu nu a avut probleme cu vreo răscoală sau cu vreun partizan. „Când plecam, plângeau ruşii după noi. Că veneam din permisie, de acasă, cu hăinuţe pentru ăia mici ai lor. Erau tare sărăcuţi“, spune veteranul de război. La Nipru, divizia a avut pierderi mari. Apoi a fost trimisă spre Crimeea. Au rămas în zona Feodosia, iar un alt ordin a direcţionat unitatea de cavalerie spre Caucaz.
„La Kerci, ne-am săturat de lupte. Şi de icre negre“, zâmbeşte colonelul în rezervă. „O luptă e ceva..., e înfiorător. Ce vezi în filme e nimic. Când bate artileria, nu te mai aude nimeni. La atac, sari din groapă în groapă să nu dea obuzul peste tine sau să nu te prindă glonţul. Şuieră, bubuie şi oamenii mor în toate părţile“.
În toiul iernii, Divizia a 8-a Cavalerie a ajuns în Stepa Calmucă, lângă Stalingrad: „Armata generalului neamţ Von Paulus era încercuită pe acolo. Noi am luat poziţie de apărare în flancul drept al Stalingradului. Acolo a fost cel mai rău“.
Lupta cu tancurile T34
Sublocotenentul Păunescu a văzut moartea în aliniamentul Stalingradului. „Ruşii au fost şmecheri. Până de Crăciun, în zona noastră a fost linişte. Când se întâlneau patrulele noastre cu ale ruşilor, nu se întâmpla nimic. Se făceau că nu se văd. Pe urmă a venit Crăciunul. Ne aşteptam să ne atace în noaptea de Ajun. Nu a fost aşa“, rememorează veteranul de război.
La 26 decembrie 1942, cea mai mare parte a diviziei s-a aşezat la masă, doar era Crăciunul. Atunci au pornit tancurile ruşilor. Au făcut prăpăd peste tot, iar frontul s-a rupt. Românii s-au retras în debandadă, spre trenul regimentar. Au mai rămas „insule“ de ostaşi care să se bată cu ruşii.
„Eu eram în Corpul de Comandă al Regimentului. În zona asta au intrat trei tancuri sovietice. Am zis că ne spulberă. Nu ştiu ce s-a întâmplat însă, că nu au tras niciun foc“, povesteşte Ion Păunescu. Poate că ruşii au fost surprinşi, poate că rămăseseră fără muniţie, cert este că postul de comandă nu a primit nicio lovitură. În disperare, cavaleriştii au atacat tancurile cu puşca în mână: „Ce puteai să le faci tancurilor, când noi aveam doar carabine?
Le-am băgat puştile pe ţeava tunurilor, să le înfundăm. Tocmai atunci a apărut un tanc german. Un Tiger”. Veteranul de război mai povesteşte: „Am văzut cum s-a dat jos din Tiger un ofiţer. Avea bărbuţă şi trăgea calm din pipă. A privit cum ne chinuiam noi cu ruşii şi a aşteptat. Am dat repede ordin de retragere şi l-am şi văzut pe neamţ cum scoate pipa din gură şi zice: «Feuer!». Imediat a sărit în aer un rus“. În lupta dintre Tiger şi tancurile ruseşti au fost prinşi şi românii - „Sergentul meu major, Damalan, nu a mai apucat să se retragă“.
„Adormeam şi noi, şi caii, în marş forţat“
Retragerea Diviziei a 8-a a început imediat. Erau mulţi răniţi, după luptele din zona Stalingrad. Dintre supravieţuitori, mulţi au murit degeraţi. „Marş forţat, noapte şi zi. Adormeam şi noi, şi caii, în mers. Nemţii au rămas pe poziţii, să lupte“, povesteşte Ion Păunescu. La întoarcerea în România, în aprilie 1943, „au vrut să defilăm, să ne ridice moralul. Ce să mai defilezi când, dintr-o divizie, mai rămăsesem doar trei sute?“.
La 23 august „a avut loc trădarea“. Ion Păunescu spune despre acel moment: „Am întors armele. Era o unitate a nemţilor, pe lângă Cişmigiu. Ne cunoşteam. Şi a trebuit să luptăm împotriva lor“.
Divizia a continuat campania împotriva foştilor aliaţi, iar la Dombrad a avut loc o încleştare dură: „Au intrat ungurii în frontul escadronului meu. I-am respins, dar au murit mulţi“. La Dombrad a venit şi ordinul prin care Ion Păunescu, acum căpitan, a fost lăsat la vatră. Era un ordin pentru cei cu ani mulţi de război.
După un timp, noul regim l-a expropriat pe veteran. I-a fost naţionalizată şi casa. „Nu m-au lăsat să mai intru în casa mea şi, aşa, mi-am pierdut şi decoraţiile“, oftează Ion Păunescu. Ofiţerul a fost decorat cu două dintre cele mai înalte distincţii din Al Doilea Război Mondial: Ordinul Steaua României şi Ordinul Coroana României cu spadă, în grad de Cavaler.
Acum, la 98 de ani, bătrânul veteran mai are o singură dorinţă. Una de onoare: de mulţi ani, asociaţia veteranilor i-a înaintat la Ministerul Apărării dosarul de ridicare în grad de general. Actele eroului-veteran au rămas însă uitate într-un fişet.
1.500 de lei, recompensă
În 1994 li s-a oferit, prin lege, loc de casă. Din 2007, lucrurile s-au schimbat. Acum, veteranilor de război decoraţi li se dă, în schimbul terenului, 1.500 de lei. Bătrâni şi bolnavi, eroii trebuie să lupte acum în instanţe. Unii au dat statul în judecată, dar nu au mai apucat să se vadă împroprietăriţi.
Se încarcă comentariile...
