VIDEO Cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei româneşti / „Independenţa“, 30 de ani de uitare

“Adevărul” rememorează cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei maritime româneşti. În 1979, regina flotei a explodat în Bosfor şi 42 de oameni au murit. La 15 noiembrie 1979, petrolierul „Independenţa“ (cu o capacitate de 150.000 de tone) era lovit de un vas grecesc. Regimul comunist a impus tăcerea în jurul cazului.

S-au împlinit treizeci de ani de când “Titanicul” românilor a ars şi s-a stins în Marea Marmara. Peste dimineaţa aceea de noiembrie s-au aşternut trei decenii de uitare şi nedreptate.

Rândurile acestea strâng o istorie în care se amestecă superstiţii (nava a fost “botezată“ de Elena Ceauşescu, într-un ritual ratat), suspiciunile unei conspiraţii (scufundarea vasului ar fi fost programată de Uniunea Sovietică, îngrijorată de independenţa energetică a României) şi altceva, dramatic şi real. Anume: flăcări, ţiţei, cadavre mutilate, o tăcere vinovată şi un anonimat scandalos.

Nu trecuseră decât patru ore şi jumătate din ziua de 15 noiembrie 1979, când petrolierul românesc a fost lovit de cargoul grecesc “Evriali”. În urma coliziunii, tancurile de marfă de pe “Independenţa” s-au spart. Scânteile produse de frecarea celor două nave au declanşat deflagraţii teribile.

Mândria flotei româneşti a sfârşit îngropată în foc şi fum. 42 dintre membrii echipajului românesc au murit. 11 trupuri nu au fost niciodată găsite. Destinul şi-a întins braţul şi a scos din valuri trei bărbaţi vii: Sorin Mihăilescu, şef mecanic, Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III , şi marinarul Ioan Gomboşanu. Pentru ei, “supravieţuitori” e un cuvânt incomplet. Mai potrivit ar fi: oameni care şi-au lăsat în marea aceea arsă fărâme de piele şi de suflet.





Cât costă o viaţă

Vinovat de producerea accidentului a fost găsit Alekos Adamopulos, comandantul grec al lui „Evriali”. Nu avea nici 30 de ani. Pedeapsa? Condamnat iniţial la douăzeci de luni de închisoare, a scăpat achitând „contravaloarea” detenţiei. 850 de dolari. Adică 20 de dolari şi 23 de cenţi pentru fiecare viaţă. A plătit şi nimeni n-a mai ştiut nimic de el.

„Independenţa” era evaluată la patruzeci de milioane de dolari. În ziua fatală era încărcată cu 95.000 de tone de ţiţei din Libia. Valorau douăzeci de milioane de dolari. Vasul a ars 29 de zile. 29 de zile în care cerul Istanbulului a fost înlocuit de nori negri care se năpusteau asupra oraşului cu intenţii criminale.

Înainte de accident, nava „Independenţa“ părea de neatins 

Departe, în România, erau văduvele, 45 de orfani şi o mare de tăcere. Partidul Comunist se pregătea de cel de-al XII-lea Congres, programat pe 19 noiembrie 1979.

Pierderea „Independenţei” nu-şi găsea locul într-un deceniu de „împliniri măreţe”. Era inacceptabilă, deci trebuia ignorată. Morţii erau condamnaţi să rămână neştiuţi.

„Scânteia” din 16 noiembrie 1979 a publicat o „ştire” banală sub titlul „Accidentarea gravă a petrolierului Independenţa”. Erau rânduri standard, ca zâmbetele de gheişă, aşchii oarecare dintr-o limbă de lemn care nu spunea nimic. Cuvinte pierdute în pagina 5, între programul TV şi vremea probabilă.

Tovarăşa Ceauşescu şi blestemul

E sfârşitul lui mai 1977. Nicolae şi Elena Ceauşescu participă la botezul şi lansarea la apă a celei mai mari nave construite până atunci în România. Oamenii muncii aplaudă, se scandează inevitabilul „Ceauşescu şi poporul!”.

Elena Ceauşescu este aleasă naşa giganticului petrolier. Poartă un palton în nuanţe deschise, modern şi totodată caraghios. Apucă sticla de vin spumant „Zarea” şi o lansează prost înspre navă. Spune textul convenit: „Te botez «Independenţa» şi-ţi urez drum bun!”.

Sticla, spânzurată de panglici tricolore, îşi încetineşte zborul şi nu se sparge. Un val de emoţie şi de spaimă traversează Şantierul Naval. Pentru marinari, tradiţia e un sfânt invizibil şi neînduplecat. Când sticla nu se sparge la botez e semn că nu va fi bine.

Constantin Dăscălescu, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, transpiră nervos şi întreabă îngrijorat-stupid de ce nu a fost pregătită cum trebuie sticla. Din ziua aceea, pe străzile Constanţei, după cuvântul „Independenţa” a urmat întotdeauna cuvântul „blestem”.

„Îmi pare rău că am scăpat“

Citiţi mâine povestea supravieţuitorilor de pe „Independenţa” şi alte istorii incredibile. Mărturia lui Sorin Mihăilescu este copleşitoare: „Îmi pare rău că am scăpat!”. Constantin Preda, căpi­tan de cursă lungă, comandantul-titular al petrolierului, era în concediu atunci. Acum vorbeşte despre răni aproape vindecate şi invită la tratarea subiectului ca pe unul istoric.

Maria, văduva inginerului cercetător Aurelian Pană, îşi aminteşte de soţul ei, al cărui trup nu a fost găsit: „Am făcut slujbă fără mort, trecea lumea, se închina şi întreba unde e”. De ce a plecat Aurelian în cursă? „Făcuse un infarct şi, cum nu se găseau medicamente, a plecat să cumpere de pe acolo”.

Cartea de neocolit

Constantin Cumpănă a aşezat drama între coperte   Foto: M. Ciobanu

Constantin Cumpănă îşi strânge părul într-o coadă care, încercuită, se predă unui elastic curajos colorat. Seamănă bine cu Russel Crowe în „State of play” („Jocuri la nivel înalt”), filmul acela în care un reporter vechi încheie o investigaţie complicată luptând cu toate armele dispărute din tolba ziaristului nou, de net. Constantin Cumpănă e un gazetar meticulos şi, desigur, obsedat. Pe parcursul a 17 ani s-a documentat despre tragedia navei „Independenţa”.

De ce a făcut Constantin Cumpănă treaba asta lungă şi grea? Un început de răspuns: din 1973 până în 1990 a lucrat la Şantierul Naval Constanţa. Se ocupa şi de sectorul de aprovizionare cu tablă navală. A participat, cumva, la naşterea petrolierului. De aceea, în noiembrie 1979 a simţit că s-a rupt şi a dispărut acolo, în mare, ceva din el.

Patru milioane de ore

Mai târziu s-a făcut Revoluţia şi Cumpănă s-a întâlnit cu jurnalismul. Era începutul anilor `90 când, pe adresa săptămânalului „Contrast”, a venit o scrisoare de la o văduvă. Soţul ei murise pe vas, iar despăgubirea nu venise niciodată. Cumpănă a făcut un serial în opt episoade despre „Independenţa”.

În urma campaniei de presă, familiile victimelor au încasat câte 10.000 de dolari, banii care li se cuveneau printr-o hotărâre judecătorească definitivă (văduvele câştigaseră procesul cu statul român).

Constantin Cumpănă visează în litere. E cumva explicabil: e din Iaşi. De fapt, e un haiduc şi un sentimental. A intrat în vieţile acestor familii, ele îi cereau explicaţii şi el tăcea. Pentru că despre ce se întâmplase cu petrolierul se ştia puţin.

De aceea a scris Constantin Cumpănă cartea „Tragedia navei Independenţa”, o colecţie impresionantă de date şi mărturii (i-au rămas inaccesibile cercetătorului eventualele înregistrări video făcute de oamenii Securităţii). De aceea, într-o zi de octombrie a anului 2006 (cu şapte ani mai târziu decât ar fi vrut) a lansat volumul într-o sală plină. 

Erau acolo văduve îmbătrânite, copii care au crescut fără tată şi constructori ai petrolierului „Independenţa”. Cumpănă a găsit acte în care se preciza: volumul total al orelor de muncă pentru a se face petrolierul a fost „4.105.222 ore”. Număraţi patru milioane de ore!

Ca la o naştere

Sala era plină. Şi mai erau 42 de lumânări aprinse. A fost proiectat un film scurt făcut de Cumpănă. Coloana sonoră era melodia „Destin” a formaţiei Cargo. Toţi plângeau. Autorul simţea ceva greu de explicat: „Le vedeam pe acele femei cât erau de marcate, parcă adusesem un pic din viaţa lor înapoi. Eu eram fericit ca şi cum mi se năştea un copil”.

„Nu ştim dacă în mormânt e tata“

Caliopi şi Marin Boroiu, înainte de nunta lor

Marin Boroiu era timonier II. Când a plecat în ultimul voiaj, pe „Independenţa”, soţia lui, Caliopi, era însărcinată. Când a ieşit pe uşă a spus nişte vorbe ciudate: „Dacă e băiat, să-l cheme Cristi”. Călătoria asta trebuia să dureze doar câteva săptămâni. De ce a spus aşa? Cristina, fiica lui, încă se întreabă. Nu şi-a cunoscut tatăl.

Cu câteva săptămâni în urmă s-a măritat. E o femeie frumoasă, are privirea aşa cum e marea în dimineţile liniştite. Când era la grădiniţă, cineva, nu mai ştie cine, a întrebat-o: „Pe tine de ce nu te ia tatăl tău?”. Cristina n-a avut răspuns. A dus întrebarea mai departe, la mama ei. „Atunci mi-a spus, prima dată, că tata a murit”. Cum, avea să afle mult mai târziu.

„Şi la pomeni se vorbea în şoaptă. Mă protejau, de fapt nici nu ştiau ce să-mi zică. Când s-a întâmplat, mama era gravidă în trei luni. Au vrut să-i facă întrerupere legală de sarcină, fiindcă exista riscul să nu mă nasc normală. Mamei îi era mereu rău, leşina. Ştiţi, nava trebuia să ajungă chiar în ziua aceea, pe 15 noiembrie, la Constanţa. Mama cumpărase mâncare şi bere. Aştepta. Lucra la CFR, teleimprimator telex, când i-au spus. Vă daţi seama...”.

La şcoală, copiii o porecliseră „orfana”. „Aşa auzeau acasă la ei. Eu învăţam bine şi părinţii lor mă dădeau exemplu: «Uite, orfana, ce note mari are». Ziceau şi ei la fel. De unde să ştie cum doare?”. Când au apărut primele articole în «Contrast», Cristina lua, pe  ascuns, ziare şi se ducea cu ele la şcoală. Era mândră că numele tatălui ei apare acolo.

Caliopi Boroiu nu s-a recăsătorit. Din cei 10.000 de dolari primiţi în 1993 şi-a cumpărat un televizor color NEI, îl are şi acum. Pe restul i-a folosit pentru educaţia fetei. Ce a rămas a pus deoparte, pentru înmormântare.

Cristina are şase joburi. E doctorand şi lector la o Facultate de Drept. Constănţenii o cunosc însă ca pe fata care prezintă rubrica de astrologie la o televiziune locală. S-a îndrăgostit de stele şi zodii, de mult, într-o vacanţă de vară, când a devorat biblioteca de specialitate a unei mătuşi din Covasna. Dar cum s-au aliniat planetele, în ce mod nenorocit, de s-au oprit în acelaşi loc 42 de destine, asta nu se poate explica.

„Arzând ca nişte şobolani pentru alţii“

Caliopi şi Cristina Boroiu, la nunta fetei

Părinţii timonierului Boroiu trăiesc. Sunt oameni la 90 de ani. Când aud numele lui Marin plâng şi atât. Ei i-au povestit că bărbatul mort, învelit în celofan, care a ajuns în casa lor nu era tatăl ei. „El avea o cicatrice pe spate, de la o operaţie de plămâni. Cadavrul nu o avea. Nu ştim dacă în mormânt e tata”. Fratele lui Marin Boroiu, Gheorghe, e tot marinar. A trecut prin strâmtoarea Bosfor pe nava „Drăgăşani” şi a văzut „Independenţa” arzând.

Dacă ar fi scris ea articolul acesta, Cristina ar fi pus „conspiraţie” în titlu, lângă un semn de întrebare: „Da, eu cred că a fost ceva necurat. Au murit arzând ca nişte şobolani pentru alţii”.

Autorităţile i-au uitat. Toată lumea se comportă ca şi cum 15 noiembrie 1979 n-a existat. De ce?

Cristina Boroiu

fiica unei victime
de pe „Independenţa"