VIDEO Marea aventură a reunificării Germaniei

adevarul

Publicat: 09.11.2009 21:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 09:38

Într-o singură noapte, Cortina de Fier ce a despărţit Europa s-a prăbuşit sub un val de entuziasm. Dincolo de importanţa istorică, reunificarea germană a reprezentat un experiment în materie de economie, care nu s-a încheiat nici în prezent.

VEZI AICI CUM ZIDUL BERLINULUI CADE DIN NOU, ÎN DOMINO

Mai citeşte şi:

Principalul artizan al reunificării, cancelarul Helmut Kohl, a ştiut să joace cu succes cartea oferită de istorie şi, la scurt timp după căderea Zidului Berlinului, a prezentat Bundestagului un plan în 10 puncte ce viza formarea unui singur stat german.

Primul pas a fost făcut în iulie 1990, când a fost realizată uniunea economică şi monetară. 3 octombrie 1990 reprezintă actul de naştere al Germaniei reunificate. Evenimentul a fost văzut de mulţi ca „o minune” sau „o şansă a istoriei”. În anii ce au urmat, reunificarea a reprezentat însă, mai presus de toate, un uriaş experiment economic. Peste noapte, totul a fost răsturnat cu susul în jos, pe alocuri s-a distrus şi ce era bun şi a început reconstrucţia.

Aprecieri eronate

Helmut Kohl şi majoritatea politicienilor vest-germani au privit cu relaxare viitorul, nefiind la curent cu starea reală dezastruoasă a industriei şi agriculturii est-germane, scrie „Financial Times Deutschland”. „Exista convingerea că minunea economică din anii `50 va putea fi repetată pur şi simplu”, spune istoricul Werner Abelshauser. „Ceea ce am realizat noi după 1948, va realiza şi RDG-ul anului 1990”, declara atunci plin de optimism Otto Graf Lambsdorff, liderul FDP.

Euforia avea însă să pălească rapid, la contactul cu realitatea din cele cinci landuri din Est. „Sacul fără fund”, „Valea plângerii din Est” „Mezzogiorno fără Mafia”, sunt doar câteva din apelativele folosite la adresa fostei Republicii Democrate Germane.

Costuri uriaşe

Din 1990 şi până în prezent, 1.300 de miliarde de euro au fost alocate Estului pentru a prinde din urmă Vestul ca nivel de trai şi de dezvoltare, potrivit unui studiu realizat de Institutul de Cercetare Economică din Halle (IWH), citat de „Die Welt“. În pofida acestor eforturi, rata şomajului este dublă faţă de restul ţării, iar numărul celor cu studii superioare care se mută în Vest este semnificativ.

Marea surpriză a autorilor raportului nu a fost însă suma, ci modul în care „transferul“ de bani a evoluat. „În ultimii ani, sumele alocate nu au scăzut, ci au crescut“, a precizat preşedintele IWH, Ulrich Blum. Această creştere se poate observa mai ales în perioada 1999-2005, cu menţiunea că 2003 a fost un an special, din cauza inundaţiilor.

În 2005, fiecare vest-german a plătit 4.666 de euro în cadrul contribuţiei pentru Est. O altă cifră îngrijorătoare se referă la destinaţia sumelor. Astfel, între 1991 şi 2005, circa 67% din bani au intrat în fondurile sociale, iar procentul este în creştere din cauza îmbătrânirii populaţiei şi a şomajului ridicat. Anul trecut, PIB-ul pe cap de est-german reprezenta doar 71% din PIB-ul pe cap de locuitor din Vest, spre deosebire de 68% în urma cu 10 ani. Ceea ce arată că fosta RDG mai are un drum lung de parcurs. O industrie mai puternică ar fi soluţia, apreciază Joachim Ragnitz, unul dintre autorii studiului IWH.

Forfota din culise

Căderea Zidului a reprezentat un moment de euforie pentru germani. Oficial, şi pentru britanici şi francezi. În culise însă, premierul britanic, Margaret Thatcher, şi preşedintele francez, Francois Mitterand, s-au opus reunificării. Pentru a împiedica apariţia unei Germanii puternice în inima Europei, Doamna de Fier s-a dus la Moscova, la 23 septembrie 1989. Era în stare să facă un pact cu duşmanul. La întrevedere a luat parte şi Anatoli Cerniaev, consilierul preşedintelui sovietic pe probleme de politică externă, care lua, ca de obicei, notiţe.

La un moment dat, Thatcher l-a rugat să nu consemneze ceea ce urma să spună. „Reunificarea Germaniei nu corespunde intereselor Marii Britanii şi ale Europei Occidentale. Poziţiile noastre oficiale sunt diferite, dar nu trebuie să fie luate în serios. Nu dorim o Germanie unită. Ar putea reprezenta o ameninţare pentru securitatea noastră“, a spus Doamna de Fier, notează săptămânalul „Stern“. După căderea Zidului, la 6 decembrie 2009, şi preşedintele francez s-a dus la Kiev pentru a se întâlni cu Gorbaciov. Era îngrijorat şi aprecia că Helmut Kohl grăbeşte mersul evenimentelor. Ar fi preferat să ofere ajutor RDG-ului, dacă mai exista vreo şansă ca acest stat aflat în faliment să supravieţuiască.

Mai bine zbor pe Marte

În timp ce Jacques Attali, consilierul pe probleme de securitate al lui Mitterand, îi mărturisea lui Vadim Zagladin, unul dintre consilierii lui Gorbaciov, că ar prefera să locuiască pe Marte decât să vadă Germania reunificată, la Moscova era luată în considerare posibilitatea ca Zidul să fie dărâmat chiar de către sovietici. Ideea a fost lansată de Eduard Şevardnadze, ministrul sovietic de Externe, în cadrul unei întâlniri cu Gorbaciov şi cu Vladimir Kriucikov, şeful KGB, la 3 noiembrie 1989.

„Occidentul nu doreşte reunificarea, dar vrea ca noi s-o împiedicăm pentru a provoca tensiuni între URSS şi RFG“, aprecia părintele perestroikăi. Gorbaciov credea că, în acest fel Vestul încerca să prevină „o viitoare conspiraţie“ între sovietici şi germani, potrivit documentelor păstrate în arhiva fundaţiei sale.

Contribuţia lui Sarkozy

Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, care urmează să participe astăzi, la Berlin, la ceremoniile care marchează 20 de ani de la căderea Zidului, povesteşte pe Facebook cum, în acea zi istorică, se afla în acest oraş şi a contribuit cu „lovituri de târnăcop“ la dărâmarea Zidului. O fotografie nocturnă a tânărului deputat francez de 34 de ani, în faţa acestuia, îi atestă participarea.

„La 9 noiembrie, dimineaţa, ne interesăm de informaţiile care sosesc de la Berlin şi par să anunţe o schimbare în capitala divizată a Germaniei. Decidem să părăsim Parisul cu Alain Juppe pentru a participa la evenimentul care se profilează“, îşi aminteşte şeful statului francez. „Sosiţi în Berlinul de Vest, mergem spre poarta Brandenburg, unde o mulţime entuziastă s-a strâns deja. Acolo, ne intersectăm cu un tânăr ales francez pe care îl cunoşteam, la vremea aceea specialist în probleme de apărare: Francois Fillon“, notează Sarkozy.

Căderea Zidului şi extinderea Europei

Prof. dr. Vasile Puşcaş
Institutul de Studii Internaţionale Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

“Problema germană” este mai veche de un secol în discuţiile istoriografice şi dezbaterile / analizele geopolitice. Totuşi, sensul acestei teme s-a profilat distinct la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Opţiunea aranjamentelor postbelice pentru divizarea Germaniei şi, totodată, împărţirea Europei în zone geostrategice distincte, aparţinând unor sfere politice şi ideologice diferite, a legat “problema germană” de “problema europeană”.

În ultimele luni, analizele politice şi jurnalistice fac dese referiri la anul 1989 şi aceasta nu doar pentru că se împlinesc două decenii de la căderea Zidului Berlinului şi repudierea făţişă a comunismului în Europa Central-Răsăriteană. Astăzi, marcaţi fiind de amploarea şi efectele crizei economico-financiare internaţionale care ne-a perturbat existenţa şi modul de gândire, sesizăm că de douăzeci de ani încoace se întamplă uriaşe schimbări, dar se pare că acestea au devansat proiecţiile liderilor politici. Extraordinarele evenimente din toamna anului 1989 anunţau că urma să se profileze o nouă ordine internaţională, dar mulţi consideră că în locul acesteia s-a instalat o dezordine globală.

Unii autori apreciază că tocmai această criză economică internaţională demonstrează că statele din Europa Central-Răsăriteană nu au asimilat corespunzător modelul de dezvoltare capitalistă. Alţii sunt de părere că Occidentul nu a fost în stare să gestioneze adecvat contextul generat de soluţionarea “problemei germane” pentru a face o poveste de succes şi din rezolvarea “problemei europene”.

Faptele istorice ne arată că, prin căderea Zidului Berlinului s-a deschis o “fereastră de oportunitate” uriaşă nu numai pentru soluţionarea “problemei germane” ori pentru noi răspunsuri la “problema europeană”, ci şi pentru restructurarea sistemului internaţional. Doar că, aşa cum s-a scris insistent în ultima vreme, nu toţi liderii politici au fost apţi să citească istoria corect şi, ca atare, adesea au fost depăşiţi de evenimentele prezentului, au eşuat în predicţiile privind evoluţia lumii şi chiar a propriilor ţări.

Semnalând aceste lucruri ne adresăm liderilor politici şi economico-financiari ai prezentului, îndemnându-i să-şi înţeleagă menirea, pentru acum şi pentru viitor! Căci comemorarea momentului căderii Zidului Berlinului este pentru cinstirea celor care, în 1989, au deschis acea “fereastră de oportunitate” şi mai are scopul de a atenţiona liderii din zilele noastre că este foarte simplu să nu vezi acea oportunitate ori să nu o foloseşti, din cauza unei citiri greşite a trecutului şi nesesizării traiectoriilor viabile ale viitorului.

Şi tot ca fapt istoric vom menţiona, printre consecinţele căderii Zidului Berlinului, şi soluţionarea “problemei germane” şi o evoluţie a “problemei europene” spre eliminarea comunismului, concomitent cu deschiderea posibilităţii realizării unităţii europene. Fostul cancelar al R.F.Germania, Helmut Kohl – numit şi “Cancelarul Unificării” – a fost printre puţinii lideri europeni ai acelei vremi, care a avut o viziune politică adecvată epocii, voinţei justificate a poporului său, dar şi mersului înainte al construcţiei europene. ”Am vrut unitatea Germaniei!”, spunea Kohl, în biografia publicată cu mai bine de un deceniu în urmă.

Dar ceea ce înţelegea fostul cancelar al RFG prin ‘Unitatea Germaniei” nu însemna doar rezolvarea “problemei germane”, ci şi sfârşitul conflictului Est-Vest, a divizării continentului european. Atunci când unii lideri europeni vedeau reunificarea Germaniei doar ca o perturbare a echilibrului de putere a statelor din Europa, cancelarul Kohl a propus ca prin reunificarea ţării sale să se realizeze şi o extindere a Comunităţii Europene spre Est (fiind în discuţie estul Germaniei). Iar ca argument al voinţei de reformare a Europei, ca urmare a “ferestrei de oportunitate” ivită, Cancelarul Unificării Germaniei a susţinut ca extinderea Comunităţii Europene să continue spre statele central-est europene care acceptau criteriile şi politicile acestei organizaţii. În felul acesta, căderea Zidului Berlinului a însemnat eliminarea barierelor şi diviziunilor între Estul şi Vestul Berlinului, între Estul şi Vestul Germaniei şi între Estul şi Vestul Europei.

Folosind o metaforă istorică, putem constata că, spre deosebire de alte epoci istorice, unificarea Germaniei s-a realizat, după caderea Zidului Berlinului, dinspre Vest către Est, această direcţie (Vest - Est) continuându-se şi în cazul extinderii Comunităţii / Uniunii Europene. Anumiţi lideri europeni vedeau această extindere europeană în termenii interbelici ai intereselor / relaţiilor statale (de ex., în ianuarie 1990, preşedintele Franţei, dl Mitterand, îi spunea primului ministru britanic, dna Thatcher, că o “restaurare” a Germaniei unite va însemna şi extinderea “dominaţiei” acestei ţări în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, ”nouă rămânându-ne – spunea Mitterand – numai România şi Bulgaria”), ceea ce înseamnă că era subestimat rolul şi impactul pe care Comunitatea / Uniunea Europeană şi NATO l-au avut asupra reconcilierii Est-Vest şi asteptărilor extinderii acestor instituţii / organizaţii spre popoarele şi statele din Europa Central-Răsăriteană.