Ţuică nouă cu rânduiala bătrână

La mijloc de Brumărel, satele fierb sub febra facerii ţuicii. Sub cazane pântecoase joacă focuri chibzuite ca să iasă ţuica nouă, cu tăria de-altădată. În Rusciori, unul dintre satele care mărginesc Sibiul, mama Mărinuţa (73 de ani) respectă, ca în fiecare an, rânduiala căzănelului. Rodul ţuicii vine din livada de hotar.

De când e lumea lume, la mijlocul toamnei, un colţ de ogradă capătă aspect de “purgatoriu” în miniatură.  În cazane bine căpăcite bolboroseşte o compoziţie obţinută prin fermentarea fructelor sau a strugurilor storşi, sub ele ard nestinse flăcări, iar în jurul lor ţopăie vesel oameni care încarcă şi descarcă zeama fructelor macerate. După câteva ore de aşteptare, prin ţeava răcitorului începe să curgă un lichid, aparent apos, dar care odată gustat ar face să oprească şi respiraţia lui  Scaraoţchi.

Livada din hotarul satului

Trezită înaintea cocoşilor, mama Mărinuţa dirijează focurile în curtea copilului ei de suflet, Iulian. Principala ei misiune era aceea de a întreţine jăraticul, descântându-l, aşa cum de-o viaţă îl domolise sau îl vâlvorise, fie pe plită, fie la pirostriile din curte. De când se ştie, fusese de faţă şi asistase la facerea ţuicii. 

Însă acum, la cei 73 de ani, nu mai participa activ la toate etapele procesului, ci supraveghea, dând sfaturi, întreţinând vâlvătaia sau uitându-se lung în foc, ca la propria viaţă. “În cele cinci hectare de livadă avem şi pruni, şi meri, şi tot felul de fructe. La noi, tot hotarul satului e o livadă. Sunt parcele mai mari sau mai mici, înrădăcinate din moşi-strămoşi şi lăsate moştenire, că aici nu a fost colectivizare.

A noastră e plantată de părinţii părinţilor mei, cred că are vreo 200 de ani. O mai cârpim din timp în timp, pe ici - pe colo, că se mai usucă şi atunci trebuie sădiţi alţi pomi ca să o ţii în viaţă. Înainte vreme făceam din ea  şi 2.000 de litri pe an, însă de când am început să mă usuc, la fel a început şi ea, dar tot trecem de mia de litri”.  Scârmă cu toiagul bătrâneţilor în foc şi se uită cum se subţiază şi se sting ca viaţa omului flăcările.

Secretul rodului bun

Fată de oameni simpli, mama Mărinuţa nu a umblat pe la şcoli înalte. A avut însă în fiecare zi trăită, de la cântatul cocoşilor şi până la apusul soarelui, examene cu viaţa. Are faţa brăzdată şi ridată ca pământul secetos pe care  nu o dată l-a scurmat şi l-a întors aproape cu mâinile goale. În barbă şi pe obraji i-au crescut fire lungi şi albe de păr, probabil câte unul pentru fiecare necaz major ce a încercat-o.

“Ca să dea rod bun  şi să iasă ţuica bună, livada trebuie să o cureţi şi să o deretici ca pe odăile casei. An de an, pomii trebuie curăţăţi şi săpaţi. Toamna, cei care-s mai mici îi văruieşti pe trunchi, dar şi pe crengi, să nu îi roadă caprele, ciutele, cum le spunem noi, coaja. Primăvara îi sapi şi pui gunoi la rădăcină. Până toamna nu mai facem nimic la ei, lăsăm numai să se lege şi să se coacă rodul. Mai demult îi stropeam, că ne obligau, dar acum nu o mai facem. Însă nici fructe nu mai fac ca pe vremuri.”

Tăria apei de foc

Pe ţeava  care iese  din butoiul răcitor încep să curgă primele picături. Bătrâna se ridică ţinându-se de şale şi cu o ceşcuţă de lut în  mână întâmpină “fruntea” rachiului. Gustă şi se scutură ştergându-şi cu dosul palmei colţurile gurii. După grimasa făcută, e clar că i-a pârjolit gâtlejul.

Se aşază din nou anevoie pe butucul ei şi domoleşte focul să nu dea boasca pe dinafară. Adusă de spate, albă la păr şi cu un imperceptibil  tremur al mâinilor, pare soră cu Moş Vreme, cel ce torcea alene caierul timpului. “În cazan durează cam patru ore până se termină de fiert şi scoţi din el cam 20-30 de litri de rachiu.

Dacă îl vrei mai tare, îl mai întorci o dată. Dar a doua oară se fierbe numai ţuica simplă, fără altă compoziţie, şi iese cam jumate din cât ai pus. Înainte vreme, toată lumea o făcea la cazanul satului. Ni se lua un litru de ţuică şi 10-20 de lei la cazan. 

În timpul lui Ceauşescu, pentru a o pregăti acasă îţi trebuia foaie de producător. Dar nimeni nu se încurca cu asta, căci erau prea multe dări. Însă tot în vremea comuniştilor au început oamenii să-şi facă alambicurile lor, chiar şi fără foaie de producător”. Prima găleată era deja plină. Ia în mână o jumătate de ceşcuţă de la ţeavă şi o aruncă în foc. Flăcările izbucnesc vioi, semn că ţuica mai poate fi lăsată să curgă.

La botul … cazanului

Proprietarul de drept al gospodăriei, Iulian, vine să guste, la rându-i, aromata licoare. La buza ceşcuţei se făcuseră mărgele argintii. Plescăie satisfăcut din limbă şi-i spune mamei Mărinuţa să o mai lase să curgă încă o jumătate de oră, că oricum o mai întoarce o dată. Din ţeava de cupru care porneşte din cazan ies aburi calzi. Este împrospătată apa rece din butoiul cu spirala răcitoare.

Musai butoi de frăgar

Ţuica începe să curgă mai repede. “Fruntea” este pusă într-un recipient din sticlă, deoarece este caldă încă. “Se poate păstra în damigene de sticlă sau în peturi mai mari din plastic. Dar ideal  este să o depozitezi într-un butoi. Dacă butoiul este de dud, sau de frăgar, cum i se zice în Ardeal, ţuica va căpăta o plăcută culoare galbenă.

Ba mai mult, îşi va trage din doagă o aromă şi un gust care îi sporesc calităţile. Şi cu cât va sta mai mult în butoi, cu atât galbenul va fi mai intens. Rachiul cu cât stă mai mult liniştit, fără a se umbla la el, cu atât se aşază mai bine. Şi chiar  dacă este întors a doua oară, tot este indicat să se lase la odihnit minimum trei luni”, spune Iulian Preda, proprietarul cazanului.

Mai gustă o dată din ceaşcă şi se pregăteşte să reia operaţiunile de  schimbare  a compoziţiei. Dă drumul la boască şi spală vasul pe dinăuntru, pregătindu-l pentru o nouă tranşă. Ţuica  abia făcută răspândeşte un iz de sâmbure copt. De acum poate veni oricând şi gerul Bobotezii, căci o ţuică fiartă, băută la gura sobei, dezleagă limbile şi încălzeşte sufletele.