Tudor Gheorghe: „Ceea ce mă deranjează este mârlănia din jur!”

Tudor Gheorghe: „Ceea ce mă deranjează este mârlănia din jur!”

Maestrul se luptă să le demonstreze tinerilor faptul că în trecutul relativ recent găsesc suficiente motive să fie mândri de naţiunea căreia îi aparţin. Nu are de ce să se plângă de lipsa publicului, ba dimpotrivă! Tudor Gheorghe face audienţă, dar nu cântă oriunde şi pentru oricine. Din acest punct de vedere, se poate spune că este exclusivist, însă fără nicio conotaţie negativă. Aceia care au ochi să vadă şi urechi

Maestrul Tudor Gheorghe este printre puţinile personalităţi care mai înţeleg să-şi asume o misiune formatoare în societate. Asta nu înseamnă că nu este agasat, uneori până la exasperare, de mârlănia din jur. O afirmă chiar el. Nu exagerăm deloc dacă spunem că Tudor Gheorghe şi-a deschis sufletul „La masa Adevărului”, indicându-ne „România pierdută”, ţara la care el visează şi din care încearcă să restituie câte o bucăţică noilor generaţii.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj.
•    A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, absolvind în 1966.
•    În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
•    Tatăl său, cântareţ la strană, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur.
•    În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezii de Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
•    Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după Revoluţie a revenit pe scenă.

„Sunt un spirit rătăcit al interbelicului românesc”

Adevărul: Mai avem motive să fim mândri că suntem români?

Tudor Gheorghe: E greu, dar pentru asta lupt eu. Asta încerc să demonstrez acestei generaţii debusolate şi debusolante. Motivele care ar putea să-i facă să fie mândri că sunt români trebuie căutate în trecut, nicidecum în contemporaneitate. Am obsesia limpede a două perioade din istoria României: paşoptismul şi perioada interbelică. Acelea au fost perioade extraordinare în istoria poporul român. Atunci s-a înfiinţat România.

Că a fost cu sprijinul masoneriei, asta nu mă interesează. Eu mă gândesc la tinerii care plecau în străinătate pe banii lor, se pregăteau acolo şi se întorceau aici să facă o ţară. Şi au făcut-o! Tinerii de astăzi - vorbesc de cei de la facultăţile de stat - pe banii noştri, ai contribuabililor, termină şcoala şi, dacă au posibilitatea ca mâine să plece în străinătate, pleacă.

Nu-i putem condamna pentru asta...

Sigur că nu îi condamn! N-am dreptul să-i condam, e opţiunea lor. Dar asta este mentalitatea şi felul lor de a gândi. Ideea de patriotism era altfel în paşoptism. A doua perioadă extraordinară, în care aş fi vrut să trăiesc, a fost perioada interbelică. Întotdeauna stau şi mă gândesc dacă nu cumva Dumnezeu şi Sfântul Petru, pe drumurile lor pe deasupra lumii, au trecut şi Dumnezeu a spus: „Petru, pe unde suntem?“

Şi Petru a zis: „Doamne, pe la România“. „Şi ce mai fac ăştia?“ „Necăjiţi, Doamne! Uite, şi cu războiul ăsta care le-a luat din teritorii, vai de mama lor!“ „Hmm. Ia dă nişte har peste ţară!“ Şi au aruncat nişte dumnezeire peste generaţia acelei perioade. Nu vorbim numai din punct de vedere economic. Eu vorbesc numai în planul zbaterii de idei. În jurul unui anume domn Nae Ionescu s-au grupat sub denumirea de „Criterion” următorii „tovarăşi”: Eliade, Comarnescu, Vulcănescu, Cioran, Ţuţea, Noica, Sebastian, Ionescu şi alţii. Ca să nu mai spun de ce se întâmpla în proza literară când venise la Bucureşti în acea perioadă domnul Rebreanu, care se întâlnise cu un Teodoreanu, venit din Iaşi.

Pare neverosimil pentru România de azi...

Asta vreau să spun acum. Şi au dat atunci peste un Zaharia Stancu, la începutul lui de mare romancier, şi după aia de Camil Petrescu, de Cezar Petrescu. Era o lume extraordinară. La poezie nici măcar nu îndrăznesc să-i înşirui, că e domeniul meu şi numai atât zic: de la Arghezi la Barbu, de la Minulescu la Topârceanu, de la Vinea la Pillat.

Am dat numai câteva nume. Eu când văd ce a fost în acea perioadă şi mă uit în jur astăzi, mi se pare că sunt un spirit rătăcit de atunci. Îmi doresc, ca bun român, ca aceia din jurul meu să fie, să creadă şi să lupte pentru idealurile de punere în valoare a spiritului românesc, aşa cum o fac eu.

„Cu cât îţi înjuri mai mult ţara, cu atât eşti mai european”

Tânăr fiind, mai poţi spune astăzi că eşti mândru că eşti român fără a atrage priviri ironice, fără a fi luat în batjocură?

A fost şi cred că mai e un vânticel niţel ciudat. O anume categorie de intelectuali români susţin ideea – nu pe faţă, ci discret, parşiv! – că, cu cât îţi înjuri mai mult ţara, cu atât eşti mai european. Mie îmi displace genul ăsta.

Se pare că e o modă...

Eu am un proiect mai vechi legat de evoluţia limbii române prin poezie, de la începuturile ei şi până astăzi. E un fel de antologie, de istorie a poeziei române, de manual alternativ pe care îmi doresc să-l pun la dispoziţia amărâtului profesor, batjocoritului profesor de limba română din toată ţara. N-am găsit, însă, niciodată înţelegere la minister, pentru că neşansa vieţii noastre este că miniştrii se schimbă foarte des. Am stat de vorbă prima dată cu domnul Şora, un om luminat. Şi cu doamna Andronescu am vorbit, în primul ei mandat. Mi-a spus: „Vai, domnule Tudor Gheorghe, este minunat!“. Dar când să punem ideea în practică, nu s-a mai putut. Cu toţi miniştrii am vorbit.

Deci s-a rezolvat – nu se poate!

Până la urmă am zis că tot o să fac „nebunia” asta, fără niciun sprijin din partea ministerului. Nu făceam chestia asta pentru mine. Ca orice artist orgolios – e împlinirea unui ideal al meu, unui vis al meu. Eu sunt o instituţie, singur, şi pot să fac treburile astea. Nu am nevoie de secretar literar, n-am nevoie de regizor, n-am nevoie de compozitor, n-am nevoie de scenograf. Eu îmi fac spectacolele cap coadă.

Eu răspund de toate. Şi tot o să fac asta, dar atunci o să zic aşa: „Nu mai faceţi anul acesta o sală de sport şi cumpăraţi cele cinci CD-uri pe care le propune „nebunul” ăsta sub forma unui manual alternativ şi daţi-le gratuit profesorilor de limba română din toată ţara!” Uite de ce. Copiii noştri care se duc să studieze acum în toată lumea cu burse, nu vreau să se simtă umiliţi de comunitatea studenţească din alte părţi când e vorba de cultură. Şi să poată un copil de-al meu din ţară să spună: „Nu mai vorbiţi prostii domnilor! Contemporan cu Shakespeare, cu Corneille, cu Racine, cu Cervantes trăia aici un oarecare domn Miron Costin. Ia uitaţi-vă cum cântă domnul Tudor Gheorghe din Miron Costin, din celebra poemă filosofică „Viaţa lumii“. Uite câtă esenţă, câtă frumuseţe poetică. Iată Crezul nostru extraordinar!”

În paranteză fie spus, asta ar fi trebuit să mă întrebe ăştia când au vrut să intre în NATO. Mi-ar fi plăcut să le spun să se ducă la Bruxelles şi să le comunice: „Noi intrăm în NATO, dar credinţa poporului nostru sunt versurile astea pe care le-a scris un mitropolit român, cu 30 de ani înainte de Miron Costin: „Cine-şi face zid de pace, turnuri de frăţie/ Duce viaţă fără greaţă într-atâta bogăţie / Că-i mai bună dimpreună viaţa cea frăţească / Decât armă ce destramă oaste vitejească”. Ce splendoare de versuri!

„Nimeni nu mai ştie în cine să creadă”

Nu aveţi momente când vă este ruşine că sunteţi român?
Eu am o poezie într-un spectacol de-al meu în care spun că mi-e teamă de sila care mă înconjoară, mi-e teamă că pune ochii pe mine sentimentul ăsta. Mi-e teamă ca nu cumva să nu mai pot să mă implic, să cred că nu mai are sens.

Generaţiei de astăzi i s-au tăiat reperele. Nimeni nu mai ştie ce e bine, ce e rău. Nimeni nu mai ştie în ce şi în cine să creadă. Uite un exemplu: am venit deunăzi de la Sighişoara şi anunţau la televizor că între Comarnic şi Azuga sunt lucrări şi că sunt cozi de maşini de patru kilometri. Nu era nimic! Am mers liniştit până în Câmpina. În schimb, au anunţat la televizor că se poate intra pe centura de la Ploieşti, că s-a dat în circulaţie. Nu se dăduse! Am stat 50 de minute în loc.

Ce ar face Tudor Gheorghe în România dacă ar avea puteri depline pentru 24 de ore?

Eu nu cred că la ora asta se mai poate face ceva. Poate numai să se respecte legile care sunt. Legile din această ţară, aşa cum sunt, nu se respectă. Începând de la poliţie şi până la cine vreţi.

Credeţi că înainte de 1989 se respectau legile mai mult decât acum?

Unii spuneau că Tudor Gheorghe este uşor nostalgic, că regretă. Doamne, fereşte! Nu am de ce să regret comunismul, câtă vreme tatăl meu a fost condamnat politic 22 de ani, câtă vreme eu am fost aruncat pe drumuri. Pentru mine a fost o dramă. Vorba tatei şi a celor care au stat în închisori la Aiud, la Gherla: „Nu nouă, celor care stăm aici, ne e cel mai greu, ci acelora de afară!”

Deţinuţii politici trăiau libertatea temniţei...

Da! Acolo intraseră în lumea lor, alături de Gyr, de Crainic, de Valeriu Gafencu. Se spiritualizaseră pentru că nu erau hoţi de drept comun. Erau oameni... Un Steinhart - uite ce nume erau! Evadaseră din normal.

Trecuseră din imanent în transcendent...

Exact! Eu, afară, trebuia să suport toate umilinţele şi greutăţile. Rămas afară „şef” de familie. Mama era ţărancă simplă, avea trei clase primare. Mai aveam două surori mai mici decât mine.

Trebuia să întreţineţi familia?

Nu eu, mama, săraca! Ea a muncit, dar eu eram bărbatul. Când am intrat în pubertate tata era în puşcărie. Când s-a întors, m-a găsit student în anul III la Institutul de Teatru.

„Dispare bunul simţ!”

Acum, în satul românesc parcă nu mai sunt oamenii care erau odată...

Dragule, ştii cum e toată povestea asta? Am văzut toată America, am văzut-o meticulos, nu m-am oprit în downtown-uri şi în turnuri. Am văzut-o de la nord la sud, bătută la pas, ca să zic aşa. Am văzut America de pe pământ, nu din zgârie-nori! În Florida mi s-a părut că dau peste un sat transilvan cu aer condiţionat şi gheaţă.

Ce am văzut acolo era tot ce îmi doream eu de la ţăranul român. Ţăranul român a devenit un iobag, nu mai e ţăran liber, e debusolat total. Mi-ar plăcea să merg în satele româneşti, să bat în uşă, pentru că mă cunosc ţăranii şi mă iubesc, şi să mi se spună: „O, neică Tudore!” sau „Domnul Tudor, poftiţi vă rog! Ce doriţi?” „Un pahar de apă” „Doriţi cu gheaţă sau fără? Vă deranjează aerul condiţionat?” Aşa ar trebui să fie, în orice casă de ţăran. Pentru că e absurd să pui un clopot de sticlă şi să spui: „Nu vă atingeţi! Aici trebuie să rămână ca pe timpul lui Brăiloiu!” Societatea evoluează, nu poţi să rămâi acolo.

Ce vă deranjează cel mai mult când ieşiţi pe stradă?

Ştii ce mă doare? Dispare bunul simţ! Este pervertit. Pe ţăranul român l-au stricat întâi comuniştii, învăţându-l să fure din propria lui proprietate. Ceea ce mi se pare îngrozitor. El îşi fura din recolta lui. Şi a rămas aşa. 50 de ani de comunism pe noi ne-au terminat. Păi dacă am fi continuat perioada interbelică fără acest hiatus de suflet şi de gândire şi de viaţă...

Unde am fi fost acum?

Oho! Eram deasupra francezilor, pentru că suntem un popor tânăr. Eu am zis aşa: ţinând la această perioadă interbelică, ce mă doare cel mai tare? Că pierdem „lada de zestre”, tiparele astea, nestematele folclorice, bogăţia, cântecul popular. Ăsta este cel mai mare pericol la ora actuală - cântecul popular. De vreo 30 de ani e în pericol.

Aţi rămas printre puţinii căutători de folclor...

E adevărat. Acum citesc cărţi vechi şi văd cum trăgeau semnale de alarmă Gheorghe Dem Theodorescu, Alecsandri, Russo, Densuşianu: „Atenţie, ne distrugem folclorul!“ Ei de atunci se gândeau că dispare. Acum însă, graţie mediatizării în exces a prostului gust, a făcăturilor... Sunt posturi de televiziune care transmit folclor non-stop, dar nu mai e o rigoare a selecţiei. E pe bani, sunt posturi comerciale. Vine o fătucă sau un băieţaş care zice că l-a trimis bună-sa pentru că ştie să cânte, plăteşte cinci milioane sau cât plăteşte, îi pun ăia un decor, acelaşi, şi el vine şi cântă total idiot, inexpresiv, fără să ştie ce cântă - „Foaie verde mărăcine”.

Plin de nervi, nu ştie ce spune. Sau vin şi cântă vedetele – asta mă deranjează şi mai tare! – râzând cu gura până la urechi, rujate, aranjate, vedete ale cântecului popular, staruri de nunţi: „Să mă vadă lumea toată, că n-am mamă, că n-am tată!“. E o bucurie să n-ai mamă, să n-ai tată... Am făcut patru spectacole de readucere în conştiinţa acestei generaţii a valorilor esenţiale ale cântecului popular. Alese, una şi una. Ştii ce frumos? Generaţia tânără a înţeles demersul meu, iar la spectacolele mele de folclor Sala Palatului e plină - 80% sunt tineri.

„Ceea ce eu pot să comunic prin glas, Dan Puric poate prin ritm”

Vin foarte mulţi tineri să vă vadă...

Vezi că e un lucru extraordinar?! Ei spun: „Domne, ăsta nu ne minte!”

Acelaşi lucru se întâmplă la Dan Puric...

Da!

Rezonaţi cu Dan Puric?

Am senzaţia că Dan Puric este incontestabil un mare artist. El mi-a spus la un moment dat un lucru extraordinar. Ceea ce eu pot să comunic prin glas, prin voce, el poate comunica prin picioare, prin ritm. Avem de gând să facem un spectacol împreună, o să-l facem, cred. O să fie o chestie extraordinară. Eu am fost foarte bun prieten cu Ioan Alexandru, cu toată generaţia de mari poeţi români. De la Ioan Alexandru la Nichita Stănescu, de la Vulpescu la Marin Sorescu, de la Păunescu la Cezar Ivănescu  - iată, din nou galerie de poeţi. Ăştia au scris în aşa-zisul „deşert cultural”. Apăruse termenul ăsta: „deşertul cultural de până în 1989“.

Eu le-am spus: „Domnilor, deşertul cultural a început în ’89!” Eram îndrăgostit de primele volume de versuri ale lui Ioan Alexandru, care mi-a zis: „Frate Tudore, te rog să citeşti „Cântarea Cântărilor”, pentru care am muncit, am studiat din greu, am învăţat limba ca să nu am nevoie de intermediari, să simt din prima...” Am citit-o şi nu m-a impresionat. Când m-am întâlnit cu el, era curios ca orice artist: „Ei, ce zici?“ „Ioane, zic, am o mare tristeţe...” Ardeleanu, odată s-a uitat aşa, simţea, intuia ceva.

E la artişti un fel de intuiţie, dincolo de cuvinte. I-am zis: „Regretul meu este că eruditul Ioan Alexandru a luat-o înaintea poetului Ioan Alexandru. Până la urmă, „Cântarea Cântărilor” tot aia de dinainte este mai frumoasă, pentru că tu m-ai trimis în 20.000 de subsoluri, în trimiteri, mi-ai arătat cât de doct eşti, cât te-ai documentat şi filonul poetic s-a diluat.” Aici îmi e teamă de Puric, pentru că misticul care a devenit în ultima vreme – jos pălăria! – depăşeşte artistul care a fost Dan Puric. Dar el are un exerciţiu bine pus la punct. Mi-e teamă şi o spun cu durere – că mi-s dragi amândoi.

Mulţi cred că pe undeva vă întâlniţi...

Eu sunt mai pragmatic. El a ieşit din „programă”, a descoperit dumnezeirea. Târziu, dar bine. E furat acum de asta. Eu sunt copil de cântăreţ de biserică. Pentru mine, dumnezeirea e ceva normal, eu nu o descopăr, există în mine. Şi dacă există, eu nu o arăt. Marii mistici nu o arată niciodată.

Ei sunt cei mai normali oameni. Îţi dai seama cât de pragmatic am fost ca să-i fac pe cei din generaţia asta să fie mândri că sunt români?! Am spus: „Uite câtă bogăţie este în folclor”. Am făcut muzică uşoară interbelică, considerând că avea ceva... Cântecele de muzică uşoară românească se cântau marţea, miercurea în cârciumioarele Bucureştiului şi sâmbăta, duminica erau la Viena, se cântau la Berlin, la Budapesta, la Paris. Pentru că era un melos foarte special. Venea de aici din Balcani.

Acum nu prea mai cântăm în limba română...

Eu, bunul român care sunt încrezător în valenţele şi în demnitatea poporului român, nu am crezut că avem atâta forţă mimetică, în înţelesul rău al cuvântului. Ne luăm după tot ce ni se spune. Mă uitam la Eurovision. Ştii ce mă doare?! Uită-te la sârbi să vezi dacă vreunul cântă în limba engleză!

Până şi basarabenii au cântat româneşte la Eurovision...

Ăia au cântat în limba română şi au venit cu un cântec care suna româneşte. Ai noştri, se iau după ce se poartă acum. Nu, să facem ca noi! Că Brâncuşi nu a ascultat de nimeni, s-a uitat în cimitir şi a văzut cum sunt făcuţi stâlpii. Enescu de ce e mare? Pentru că n-are nimic în comun nici cu Wagner, nici cu Bach! E românesc.

Nu ne prieşte libertatea?

Aţi văzut cum un copil mic, când este desfăşat prima oară, se sperie că are mâinile libere? Aşa suntem noi acum! Suntem cu mâinile în aer, nu ne mai coordonăm.

„Nu e o ruşine să fii la marginea UE”

De ce v-aţi concentrat atenţia spre mahalaua de odinioară?

Am făcut muzica uşoară şi îmi lipsea ceva ca să întregesc acest tablou sonor al perioadei interbelice: muzica din mahala.

Lumea a înţeles că nu e ţigănie. În mahala erau şi ţigani, fără doar şi poate. Însă pe mine nu mă interesează ţiganii.

Ce-i drept, au venit ei cu manelele de astăzi, dar astea sunt proaste, nu urmăresc filonul ţigănesc din mahala. Sunt arăbeşti, indiene, sunt alte prostii, adică nu au legătură cu ce se cânta în mahala. Nu au dramatismul de acolo. Superficial şi prost! În mahalaua mea, e domnişoara Anastasia care vrea să fugă din Văcăreşti în Popa Nan... Asta e mahalaua pe care o propun eu! Nu folosesc argou. Sunt prieten cu George Astaloş, care este o figură, ştie tot despre mahala.

Credeţi că a fost înţeles pe deplin demersul dumneavoastră artistic?

Am făcut un experiment extraordinar. M-am dus în Transilvania, voit, să văd cum receptează Transilvania. Pentru că la ei mahalaua nu e ceea ce e în sud. Asta şi datorită spiritului gospodăresc al transilvanului, care s-a retras în propria-i gospodărie cu porţi înalte şi ascunse, şi a condiţiilor istorice, a imperiului austro-ungar care a vrut să-i aducă la catolicism, dar ei şi-au păstrat ortodoxia. S-au închis din diverse motive. Îmi spuneau: „La noi nu e mahala!“. Dar mahalaua există peste tot.

Chiar şi în Cetatea Braşovului?

Mahala există şi la Paris. Şi la Londra. Extrapolând toată chestiunea asta, la marginile imperiilor erau mahalale. Noi, România, suntem la marginea Uniunii Europene. Nu e o ruşine, asta trebuie să ne fie clar. Avem personalitatea şi forţa noastră, avem muzica de mahala. Păi versurile pe care le cânt eu sunt cutremurătoare. De la „Stinge, Doamne, stelele, să-mi aud suspinele“ – ce vers superb! – până la „Să dai numai de belele, dac-ai dat cu pietre-n stele“. Or, vezi, demersul ăsta al meu nu l-am explicat. În spectacol lumea înţelege, dar greu e să-i aduci în sală.

„Trebuie uitat ce am trăit, fraţilor!”

Când v-au oprit comuniştii să mai daţi spectacole?

În ’87 nu am mai avut voie să apar pe scenă. Atât au fost, doi ani. În `79 mi-au oprit un spectacol, deci începuseră atenţionările. Pe urmă au spus că de ce cânt Grigore Vieru, ce am eu cu Basarabia. Era un exerciţiu de inteligenţă. Noi am crezut mereu că suntem mai inteligenţi decât cenzura.

Nu-i adevărat! Ce minte era Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, sau Burtică... Credeţi că ei nu ştiau ce e în capul meu?! Când am cântat prima dată „Ţi-e dor de mama“ de Grigore Vieru, nu ştia nimeni că există un poet Grigore Vieru. Numai Mircea Radu Iacoban îl scosese la Iaşi. Grigore Vieru suna româneşte! Dar el mai avea acolo un nume - Pavlovici, care i-l puseseră ruşii. După aia s-au prins: „Stai, domne, că ăsta e basarabean! Alo, păi voi l-aţi difuzat!” „Păi nu am ştiut”, le-am zis. „Acum lăsaţi-o aşa, făceţi-vă că plouă!”, ne-au recomandat ei.

În pofida faptului că aţi avut de suferit din pricina comuniştilor, susţineţi că au fost făcute şi lucruri bune înainte de 1989...
I-am citit pe Valeriu Gafencu, pe Steinhardt. Ei se uitau cu milă la torţionari, de plângeau ăia. Nu trebuie să ne supărăm. Eu mor când ne uităm spre trecut! Trebuie uitat ce am trăit, fraţilor! Nu e nimeni de vină. Ăsta a fost blestemul acestei naţii. Hai să uităm tot ce a fost, să ne uităm înainte!

Credeţi că ne vom asuma istoria, la un moment dat?

Suntem obligaţi să ne-o asumăm!

Încă avem reţineri în a vorbi deschis despre mareşalul Antonescu, despre Corneliu Zelea Codreanu...

Fii atent! Eu iar am să mi-i pun pe ăştia în cap! E un moment acum în care cred că e cazul să fac un anumit spectacol şi îl voi face. Am cântat cu copii, am cântat cu preot, folclor cu taraf, am cântat muzică uşoară, am cântat muzică de mahala, am cântat cele patru Anotimpuri cu orchestră simfonică şi cor academic.

Am cântat singur cu chitara, singur cu cobza. M-am plimbat în toate zonele astea, nu ca să demonstrez câtă varietate este, ci pentru că astea erau modalităţile cele mai bune de a pune în valoare poezia. Poezia românească nu are nevoie de niciun artificiu, dar din când în când trebuie îmbrăcată într-o rochie de gală.

Altfel e când o cânţi cu orchestră şi cor! Am adus lângă mine copilaşi până în clasa a patra să cântăm „Mama coace pâine”, „Soare în ferestre”, „Stea, stea, logostea, leagănă fetiţa mea”. Astea sunt cele mai frumoase poezii despre copilărie şi din copilărie, pe care le-am ales. Copiii nu mai au nici măcar repere, cântece. Li se dau fâţe mici de şase ani, rujate şi dând din funduleţ la televiziune. Nu mai au copilărie. Noi cântam „Iepuraşul fuge, fuge şi copoiul nu-l ajunge!”. Ăştia le pun să dea din fund. Iar mamele...

Le mutilează moral de mici...

Categoric! Îşi iau ca exemplu vedetele de la televizor. Cum arată alea, fac şi ele fiţe. E ceva de groază, eu sunt îngrozit de asta. Pe mine mă ia spaima. Vine tăvălugul ăsta al Uniunii Europene, ne rostogoleşte, ne face zob. Suntem în prag să ne pierdem mândria că suntem români. Asta e rău. Şi acum vreau să fac un spectacol cu cântece naţionale, cu corul şi fanfara reprezentativă a Armatei. Să cânt „Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc”, „Muică, noi suntem un neam”, „Să trecem batalioane române Carpaţii!”, toate astea. Plus două cântece legionare şi două comuniste. Păi asta e istoria mea!

Ne cam crispăm când vine vorba despre aşa ceva...

Eu nu! Sunt cântece splendide pe care le-am învăţat.

Ne-am vindecat de frică?

Probabil că nu, dar ni se şi inoculează asta. Sunt unii care blamează orice ieşire. Aici se întâmplă şi exageraţiuni, unii cad în partea cealaltă. Trebuie lăsat cursul firesc, normal al gândirii omului, aşa cum e românul. Crezi că de nebuni l-au adus ăia în divanul ad-hoc pe moş Ion Roată. Acum mai găseşti un moş Ion Roată? Ai mai găsi, dar săracul nu ar mai scoate o vorbă când vede ce se întâmplă.

Mergeţi la vot anul acesta?

Mă duc. M-am dus de fiecare dată... Mi se pare că e o datorie absolut obligatorie. Să nu ne mai plângem! Râdeam, la un moment dat, că eu o să fiu reprezentat la Bruxelles de domnişoara Băsescu şi de Gigi Becali... Dar, deh!, nu mai e generaţia interbelică să ne reprezinte...

„Mă suspectau că sunt colonel de Securitate”

Nu cumva generaţia care ar trebui să ne reprezinte acum e în străinătate?

Am fost de multe ori în străinătate înainte de 1989. Am fost chiar suspectat că sunt comunist. Era un ziar în Canada undeva, în care scriau: „Securitatea română şi-a găsit reprezentanţi în toate domeniile vieţii sociale din diaspora - ingineri, doctori, artişti plastici. În sfârşit şi-au găsit un excepţional reprezentant în spaţiul cultural şi al inimii, în persoana tovarăşului colonel Tudor Gheorghe”.

M-am întors în ţară şi m-am dus la Securitate, la Craiova, unde era un prieten de-al meu. Şi i-am zis: „Şefu, banii!”. „Care bani?”, m-a întrebat. „Uite, scrie aici că sunt colonel de Securitate şi voi nu-mi daţi banii!”. Apoi i-am adunat pe jurnaliştii de la acel ziar, într-o agapă prietenească, şi le-am spus o poveste absolut minunată: „Nu ştiu dacă voi mai aveţi sentimente româneşti aici.

Eu sunt din comuna Podari, judeţul Dolj. Comuna are patru sate. Mama ţesea cu războiul preşuri din cârpe şi venea o femeie dintr-un sat alăturat, mama Rina îi zicea, la moară la Romaneşti, şi spunea: « Fănico, ai şi tu grijă de Fănel ăsta al meu că l-aş lăsa eu acasă în curte, dar mi-e teamă că vin cocoşii şi îi ciugule ochii, că are ochii negri şi or zice ei că să sunt mure! » Ce frumos spunea o femeie de la ţară un poem! Şi mama îl lega pe Fănel cu o gâţă de război şi când se întorcea mama lui, îl punea în coş deasupra capului şi îl ducea acasă. Eu nu am nicio vină că Fănel ăla avea să devină Ştefan Andrei...”

Cu ajutorul lui Ştefan Andrei aţi reuşit să plecaţi în Occident înainte de 1989?

Când a trebuit să plec la un festival în afară cu Teatrul de Păpuşi din Craiova nu mi-a ieşit viza. Tata a fost deţinut politic, nu eram căsătorit oficial, nu aveam copil, nu eram membru de partid – cum să pleci? Spectacolul era gândit tot de mine, un dialog cu păpuşile, muzical. Şi s-a dus directorul Teatrului de păpuşi, nea Horia Davidescu, la Ştefan Andrei. „Cine-i?”, a întrebat. „Ştiţi, Tudor Gheorghe.” „De unde e?” „Din Podari.” „Nu e băiatul lui Ilie al Fănicăi?” „Ba da!” S-a dus la Securitate şi le-a zis că mă cunoaşte şi să-mi dea drumul. Graţie lui Ştefan Andrei nu mi s-a mai oprit niciodată ieşirea. Mai mult decât atât, prin `86, ajunseseră să mă roage să rămân afară, ca să nu mă aresteze. Şi mă întorceam mereu, ca blegu`.

Acum nu mai e aceeaşi tensiune spirituală în diaspora...

Cei care plecau în America, în Canada, în Europa rupeau legătura cu ţara, cu familia. Mureau, într-un fel. Pentru că orice întoarcere acasă însemna arestare. Prezenţa mea acolo, înainte de 1989, era legătura lor cu ţara. Eu reprezentam România. În faţa mea se descărcau ca în faţa „maicii ţări”. Ce cântam eu nu avea nimic cu politica. Dimpotrivă! Era o emigraţie extraordinară, erau intelectuali. Acum, mă tot cheamă să mă duc... La concurenţă cu Guţă, în Spania? Ce am eu să mă mai duc?

Spuneaţi că nu vă mai puteţi numi artist sau actor, dacă priviţi în jur...

A fost un moment în care mă durea chestia asta. Acum m-am detaşat şi sunt dincolo de asta. Îmi pare rău că demersul meu cultural e paralel cu fenomenul cultural oficial din România. N-am fost niciodată să reprezint cultura română trimis de guvernele României. Nici înainte de 1989, nici după. Mă chemau ăia de acolo. Fusese suficient să ies o dată. Şi au vorbit între ei. Am fost până şi în capitala Omanului, invitat de un student arab care a făcut medicina la Craiova! I-a zis lui taică-său să mă cheme. Nu m-a ajutat niciodată niciun guvern să fac ceva.

Dar lumea v-a apreciat întotdeauna, dincolo de ignoranţa guvernelor. Daţi spectacole cu casa închisă.

Eu am făcut cel mai fabulos spectacol făcut vreodată în România - „Săptămâna risipitorului de frumuseţi”. Au venit ăia de la „Guinness Book” să mă bage în cartea-lui-peşte, la un loc cu mâncătorii de râme. Nu m-a interesat! Am vrut să unesc şapte spectacole, şi puteau să fie mai multe dar nu am avut spaţiu. Numai aşa, puse unul după altul, puteai să-ţi dai seama de varietatea potenţialului creator al acestui popor. Erau şapte spectacole în care nu repetam un cuvânt dintr-un spectacol într-altul. Nimeni nu a mai făcut asta în lume.

Au venit ăia de la „Guinness Book” să mă bage în cartea-lui-peşte, la un loc cu mâncătorii de râme. Nu m-a interesat!

„Lumea e de o tristeţe cumplită”

Ce vă supără cel mai mult în societatea românească?

Mârlănia din jur! Ies pe strada Unirii din Craiova şi mă salută vecinii mei care îmi spun cu eleganţă: „Salut vecine!”. Adică ne tragem de şireturi. Iar e vorba despre lipsa criteriilor... Mă deranjează ce văd în Bucureşti, unde nu îmi place să stau. Merg cu taxiul şi mă uit la lumea din autobuz, pe fereastră. E de o tristeţe cumplită... Nu mai e niciun zâmbet. Femeile, înainte, când fugeau după autobuz râdeau. Acum fug disperate. Dacă nu prind autobuzul e o disperare îngrozitoare.

Care ar fi soluţia?

Educaţia! Am avut un prieten care fusese dat afară din televiziunea română pentru că îl invitase pe consulul britanic acreditat la Bucureşti, care vorbea bine limba română. L-a întrebat: „Este proverbială disciplina britanică. Cum aţi reuşit?” Iar consulul britanic a răspuns privind fix spre cameră: „I-am bătut 400 de ani!”.

La noi ar funcţiona acelaşi „sistem”?

Întâi disciplinează-i, apoi dă-le libertate! Când ai dat libertatea fără disciplină, iată ce se întâmplă! Văd că deţinuţii se vaită acum în închisori că nu au televizor cu nu-ştiu-ce diagonală. Şi l-am întrebat pe tata ce televizor avea în puşcărie. Să-i scoată la muncă, că n-au cu cine face autostrăzile!

Eu, care umblu în toată ţara, observ că nimeni nu munceşte pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac şanţuri şi trec pe lângă ei. Sunt câte zece inşi, iar trei stau în lopeţi. Ce-ar fi să nu le mai dea lopeţi cu cozi din astea? Să le dea lopeţi cu cozi mai lungi ca să nu mai poată sta în ele! Sau să le dea lopeţi cu cozi mai mici. Dar nici aşa nu e bine, că fantezia îl determină să pună basca în coadă şi să stea în fund.

E vorba de mentalitate, nu de dimensiunile cozii de lopată!

Le dau formula cum să facă autostrăzi. Să aducă 3.000 de chinezi şi să le spună de unde până unde trebuie făcut, fără să se mai bage în rest, că-i strică! Să vezi ce autostradă se face, ca vântul şi ca gândul.

De unde pleacă problema aceasta, a modului în care ne raportăm la muncă?

Din comunism! Nu era sloganul genial: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”? Exista un folclor ilegal, pe care îl cântau lăutarii în perioada comunismului. Era atunci cu acordul global: „Fir-ai al dracu` de global, mi-ai făcut muierea cal!” sau „Fir-ai a dracu` tarla lungă!” sau „Dacă ai şurub isteţ, ajungi mare la judeţ!”.

Nu e nimeni care să schimbe această atitudine?

Acum, poporului român i s-a tăiat posibilitatea de a crea. Ştiţi de ce? Ei se uită la televizor şi cred ceea ce văd. S-a creat o castă de textieri de muzică populară care fac versuri pentru diverse ocazii. Sărăcia de limbaj poetic mă disperă. În toate cântecele noastre sunt trei cuvinte: anii, banii şi duşmanii. Asta duce la sărăcie! Efortul de imaginaţie duce la secarea imaginaţiei. De ce eram daţi dracu` în timpul comunismului? De ce se înghesuia lumea la teatre?

„Esenţa stărilor teatrale este pauza dintre cuvinte”

A început lumea să revină la teatru.

Este un fenomen. Totul depinde de făcătorii de spectacole. Dacă continuăm cu experimente teatrale, şi nu cu teatrul autentic, dacă vom continua să ne arătăm fundurile goale pe scenă, în loc să găsim esenţa cuvântului, lumea nu va mai veni. Frumuseţea cuvântului rostit n-o întâlneşti decât la teatru şi de aceea trebuie să vină lumea la teatru.

Cum e teatrul autentic, în viziunea dumneavoastră?

Aveam un dialog cu Silviu Purcărete, mare regizor român, bun prieten de-al meu, care a făcut nişte spectacole minunate. Fiind absolvent de arte plastice, are o putere fabuloasă de a vizualiza. Când taie din text, ilustrează printr-o imagine sugestivă. Dar nu toţi au harul ăsta. I-am spus că o să mai joc în regia lui când o să mă pună să deschid o uşă pe scenă, să găsesc un partener şi să ne privim 30 de secunde, iar lumea să îngheţe în sală înţelegând că între noi doi e ceva.

Ăsta e teatrul! Pauza dintre cuvinte! Asta este esenţa stărilor teatrale! Că dacă mi se arată fundul de la început... Tot felul de experimente au îndepărtat spectatorii. Horaţiu Mălăele face spectacole la care vine lumea pentru că ştie de ce. E actor şi pune cuvântul la bază. E un artist genial. Eu sunt mândru că sunt contemporan cu el, cu Dan Puric.

Ce vine din urmă?

Nu se poate să nu vină nimic! Nici nu vreau să mă gândesc! Dar trebuie să găsim modalitatea de a canaliza forţele creatoare ale poporului român pe făgaşul real.

Facultăţile de teatru...

Pe vremea noastră erau două facultăţi. Una la Bucureşti şi una la Târgu Mureş. La Bucureşti intram 45 de inşi. Terminam 35 sau 40 pe an. Nici nu era nevoie de mai mult. Acum sunt institute, facultăţi peste tot. Când ieşeam în pauză să fumăm o ţigară şi treceau profesorii pe lângă noi, ne lipeam de calorifere şi de perete. Că treceau Finteşteanu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Eugenia Popovici. Profesori! Acum, vorba lui Ştefan Iordache, care îi spunea unui coleg care conduce un institut: „Bă, dar ţie nu ţi-e frică? Tu ce-i înveţi pentru actorie? Că eu nu ştiu ce să-i învăţ pe ăştia tinerii?

Eu n-am descoperit niciun teatru pe vremea aia. Mă chinui eu să-l fac. Ce să-i mai explici. Trebuie să ai har pedagogic pentru meseria asta. Faceţi toţi... Nu vă daţi seama, criminalilor!” Pentru că îi bagi în cap unui copil că are talent, nu ştii să-l cizelezi, ăla chiar crede, şi suferă o viaţă întreagă. Meseria asta aşa e făcută. Sunt lideri, în frunte, şi sunt actori mediocri, care toată viaţa sunt frustraţi pentru că sunt „nedreptăţiţi”. Nimeni nu le spune că n-au talent. Toţi vor să joace Hamlet. Devin răi, o dau în alcool şi dispar.

Aţi făcut selecţii?

L-am întrebat pe un tânăr care a venit la concurs, la Craiova, ce a făcut ca actor. „Am făcut două clipuri, două reclame şi joc într-o telenovelă”, mi-a răspuns. Ce-i drept, e nevoie de actori pentru videoclipuri, pentru reclame. Dar un actor nu se formează aşa, ci pe scenă, cu texte clasice, consacrate, nu cu experimente, cu alergătură, cu machiaj, cu ţipete.

Actorul se formează pe cuvânt. Cea mai mare lecţie despre arta cuvântului nu am luat-o în institutul de teatru. N-am înţeles atunci, eram prea crud. Am înţeles când am fost detaşat un an şi jumătate la Institutul de folclor şi am ascultat marii lăutari ai acestei ţări. Ce valoare puteau să dea fiecărui cuvânt şi cum puteau să cânte rostind cuvintele!

Domină mediocrităţile în teatrul românesc?

Actori mediocri întotdeauna sunt... În general, mediocritatea se adună. Valorile sunt singulare. Oamenii cu har sunt singulari. Sunt preocupaţi să-şi desăvârşească gândurile, să scrie, să creeze. Mediocrităţile se coagulează şi nu-i lasă. Întotdeauna, împotriva unui tip de valoare vor fi cel puţin zece care să-i dea în cap. Şi atunci, trebuie să ai o structură foarte tare. Eu am fost foarte tare. Talentele reale au fost distruse. Nici societatea, nici factorii care răspund nu sprijină talentele. Când ai o valoare şi îi dai în cap ca să-l pui pe al tău deasupra e trist şi nedrept.