Istoria primului transplant bilateral de mâini
0
Milomir Ninkovici, unul dintre medicii care i-au redat unui poliţist o viaţă normală, arată de ce în România nu se poate realiza un astfel de transplant de la o persoană aflată în moarte cerebrală. Specialiştii români au câteva piedici în realizarea intervenţiilor complexe: dotări puţine, reticienţă din partea pacienţilor în a-şi dona organele şi lipsa asistenţei postoperatorii.
Medicul bosniac Milomir Ninkovici (53 de ani) a fost invitat săptămâna trecută la Timişoara pentru a susţine un seminar pe teme de chirurgie plastică şi reconstructivă. El a povestit despre dificila operaţie de transplant bilateral de mâini de la o persoană aflată în moarte cerebrală, care a avut loc în premieră în Austria, la Innsbruck,
în anul 2000.
Medicul îşi aminteşte şi acum foarte bine intervenţia. „Pacientul a fost un poliţist din Austria care şi-a pierdut mâinile după explozia unei bombe. Înainte să fac operaţia l-am întrebat de ce doreşte să îşi recapete mâinile. El a spus: «vreau să merg la toaletă de unul singur şi să îmi pot atinge soţia şi fiica. Nu doresc să devin pianist»", şi-a amintit Milomir Ninkovici.
Intervenţia a durat mai bine de 18 ore şi a fost realizată de 16 chirurgi. Organismul poliţistului austriac a răspuns foarte bine, iar acum, după zece ani, duce o viaţă normală. „El folosea înainte de operaţie o proteză mioelectrică, deci exista în creierul lui proiecţia mâinilor. La un om care s-a născut fără mâini nu s-ar fi putut face operaţia şi nici la cei care şi-au pierdut mâinile cu foarte mulţi ani înainte", a mai declarat medicul.
Problemă de ordin legislativ
Marea problemă a fost pregătirea şi căutarea unui donator compatibil, procedură care a durat doi ani. „Există o problemă de imunologie, de a accepta mâna unui mort. Riscul de respingere e mare", a mai spus şeful clinicii de chirurgie Bogenhausen, de la München. Găsirea unui donator a fost cu atât mai dificilă cu cât reglementările legislative sunt destul de restrictive în acest domeniu.
„Fără acceptul familiei nu se poate realiza transplantul de mâini sau de faţă. Dacă în majoritatea ţărilor din Occident, 80% din oameni sunt de acord să-şi doneze organele după moarte, pentru transplantarea de membre sau de faţă nu mai este valabilă această înţelegere. În acest caz nu există legislaţie. Trebuie acceptul familiei", a explicat chirurgul.
Puţine centre de transplant
Un transplant de membre nu se va putea face prea curând în România. „O astfel de intervenţie necesită investigaţii neurologice complexe, care nu se pot face la noi, cum ar fi RMN de scoarţă cerebrală. Suportul psihologic şi kinetoterapeutic pentru obţinerea funcţiei mâinilor parţial lipseşte. Mai mult, la noi problema donatorilor e mult mai mare, iar şansele de a găsi unul sunt foarte mici, doar 10% din populaţie fiind dispusă să-şi doneze organele. Dar medici competenţi avem", a spus Mihai Ionac, director executiv la Centrul de Chirurgie Laparoscopică şi Microchirurgie „Pius Brânzeu".
El a mai explicat că dotările precare din unităţile medicale limitează complexitatea intervenţiilor chirurgicale în România. În ceea ce priveşte transplantul, medicii români au reuşit performanţe doar în cel de organe.
Cel mai frecvent este transplantul de rinichi, dar au reuşit şi transplanturi de inimă sau de măduvă. Donatorii sunt însă foarte rari. „Medicii trebuie să le explice aparţinătorilor că, din momentul în care s-a declarat moartea cerebrală, nu mai e nimic de făcut, nu mai există posibilitatea unei reveniri pentru ruda lor. Dacă ei nu îşi dau acordul, prelevarea nu se poate face", a spus purtătorul de cuvânt de la Spitalul Judeţean din Timişoara, Liana Dacilescu.
Operaţiile de transplant sunt interzise la Timişoara pentru că nici Spitalul Judeţean, nici Institutul de Cardiologie nu au autorizaţie pentru astfel de intervenţii. Organele prelevate de la pacienţi bănăţeni sunt luate de echipe de la Bucureşti, de la Institutul Fundeni, de medici de la Târgu-Mureş sau de la Cluj-Napoca, care ulterior fac intervenţiile.
Cine este Milomir Ninkovici
S-a născut în 1957 în oraşul Sarajevo, în Bosnia- Herţegovina. A absolvit în 1982 Universitatea din Sarajevo, iar din 1989 a devenit specialist în chirurgie plastică.
În 1992 devine specialist în chirurgie plastică şi reconstructivă la Spitalul Universitar din Innsbruck (Austria). Din 1995 începe cursuri postdoctorale la Universitatea din Innsbruck, pentru ca din 1997 să aibă titlul de profesor universitar.
În noiembrie 2003 obţine un post de conducere în cadrul Clinicii de Chirurgie Plastică, Reconstructivă, Chirurgia Mâinii şi Arşi din cadrul Spitalului Bogenhausen, din Germania.
Din 2004 este şi profesor la Universitatea Tehnică, din Munchen. Astăzi este şeful Clinicii de Chirurgie Plastică, Reconstructivă, Chirurgia Mâinii şi Arşi din cadrul Spitalului Bogenhausen.
Pacienţii din România, încurcaţi de lanţul birocratic
Doctorul Milomir Ninkovici susţine că a avut numeroşi pacienţi din România, atât la clinica din Innsbruck, cât şi la cea din München. „Cam 50% din pacienţii mei sunt străni. Vin din diferite zone ale Europei, dar şi din ţările arabe. Au fost şi mulţi din România. Cei care au venit la mine au avut nevoie de tratamente pentru cicatricele după arsuri. Mulţi vin cu aceste probleme. De asemenea, sunt pacienţi care au rămas cu defecte mari în urma tumorilor, a cancerului sau de la diferite accidente", a povestit Ninkovici.
Pacienţii români care au grave probleme de sănătate pot beneficia de servicii medicale în alte ţări din UE, pentru care primesc, parţial, bani de la statul român. Sunt decontate tratamente şi operaţii pentru care fie nu există specialişti în România, fie nu există dotările necesare astfel încât viaţa bolnavului să nu fie pusă în pericol.
Doar 70% din Bani recuperaţi
Recuperarea banilor cheltuiţi presupune însă un traseu birocratic extrem de anevoios. Pacientul trebuie să completeze formular E 112, pe care-l primeşte la Casa de Asigurări de Sănătate din judeţul de reşedinţă. Un dosar complet va fi depus apoi fie la Casa de Asigurări de Sănătate din ţară, fie la Ministerul Sănătăţii, iar în timp poate fi recuperată până la 70% din suma cheltuită în altă ţară.
Transplantul de membre este considerat însă o operaţie estetică, prin urmare costurile nu pot fi acoperite de stat. „Nu este o tehnică ce salvează viaţa omului, ca în cazul transplantului de organe. Nu e vitală, ci doar îmbunătăţeşte semnificativ calitatea vieţii", a precizat Milomir Ninkovici.
Monitorizare pe viaţă
Costurile unei astfel de intervenţii sunt semnificative. De pildă, transplantul poliţistului austriac a depăşit 100.000 de euro, iar pacientul plăteşte 20.000 de euro anual, pentru tratamentul postoperatoriu. „Pe termen lung, există şi riscul apariţiei cancerului, pentru că imunitatea pacientului este scăzută. Monitorizarea sa este pe viaţă", a mai declarat Ninkovici.
Alternativă la transplant
Persoanele care au nevoie de un braţ pot opta pentru o proteză specială, cea bionică, şi după aproximativ şase luni de exerciţii speciale pot vaea o viaţă normală. Prima persoană care a beneficiat de o astfel de proteză este o tânără de 26 de ani, din America.
Ea şi-a pierdut braţul într-un accident de motocicletă, iar în 2006 a acceptat o proteză bionică. Aceasta este conectată, printr-un sistem special, la reţeaua nervoasă a corpului. Comenzile de mişcare sunt direcţionate în braţul bionic cu ajutorul unor electrozi conectaţi la un computer.
Avantajul unei astfel de proteze este în primul rând preţul, de aproximativ 45.000 de euro. Apoi, pacientul nu se confruntă cu trauma psihologică de a avea braţul unei persoane decedate, iar corpul acceptă mult mai uşor proteza şi nu se manifestă ca în cazul unui transplant de a respinge partea de corp transplantată. Astfel de operaţii se pot face doar în străinătate pentru că în România nu există nici specialişti, nici dotări medicale necesare.
Se încarcă comentariile...
