Theodor Paleologu, ministrul Culturii: „Duc o luptă de gherilă în domeniul patrimoniului”

Cea mai importantă temă a ministrului e patrimoniul; celelalte probleme sunt pe planul doi. Ministrul Culturii declară că nu e omul măsurilor revoluţionare şi de aceea nu este pus pe destituiri şi schimbări majore în instituţia pe care o conduce.

Adevărul: Care sunt proiectele pe termen lung ale ministeriatului dumneavoastră?

Theodor Paleologu: Marea prioritate este patrimoniul – este prioritatea numărul unu, pentru că avem de-a face cu o criză majoră. Voi cere unei comisii să redacteze o Carte Neagră a Patrimoniului din România, pentru a avea un tablou general al situaţiei. Pe baza acestei analize, va trebui să elaborăm şi un cod al patrimoniului şi să perfectăm legislaţia în domeniu.

Ministerul Culturii va ataca în justiţie câteva cazuri de abuz (cum e cel în care e implicată Şcoala Centrală). Pe de altă parte, aceste abuzuri s-au făcut cu semnătura unui funcţionar din minister, Ştefan Damian. Deci ministerul acţionează în judecată pentru a remedia nişte lucruri făcute de un angajat al ministerului... Nu e logic ca mai întâi să-l demiteţi pe angajat?

Deocamdată am cerut o serie de controale şi pe baza lor voi lua o hotărâre.

Nu e evident că angajatul respectiv a făcut un abuz?

Este clar că nu a urmat toate procedurile legale.

Şi ce veţi face?

Voi lua o hotărâre când voi avea tot dosarul.

Care sunt măsurile urgente pe care le-aţi luat de când sunteţi ministru?

Sunt urgenţele cotidiene ale unui minister, este munca de zi cu zi care nu se vede foarte mult în afară, dar e extrem de importantă. Sunt hotărâri strâmbe pe care am încercat să le îndrept, sunt situaţii concrete în care am făcut exact pe dos faţă de ce se făcuse înainte.

Care ar fi acestea?

E vorba, de exemplu, despre un teren din Oradea care aparţinea ministerului nostru şi se dorea înstrăinarea lui către autorităţile locale. Mai rău e ce se preconizează la Palatul Mogoşoaia. E o luptă de gherilă pe care-o duc în domeniul patrimoniului. Există deja o campanie de presă împotriva mea, susţinută de rechinii imobiliari. Nu e deloc simplu...

Ministerul se numeşte al „Culturii, Cultelor şi Patrimoniului”. În afară de patrimoniu, mai aveţi în vedere altceva referitor la cultură?

De exemplu, încurajarea creaţiei artistice.

Nu cred că creaţia artistică poate fi încurajată sau direcţionată prin ordin ministerial. Poate fi vorba despre nişte facilităţi puse la îndemâna creatorilor. Desigur, mijloacele sunt relativ modeste, dar vorbim despre burse, despre încurajarea mobilităţii artiştilor (şi în acest caz vom avea o bună colaborare cu Institutul Cultural Român).

În străinătate, artiştii beneficiază de burse şi nu sunt nevoiţi să apeleze la tot felul de joburi care nu au legătură cu vocaţia lor, pentru a supravieţui. Aveţi de gând să faceţi ceva în acest domeniu?

Da, e o realitate tristă, dar nu am cum să promit acum că o voi schimba în mod dramatic. Ceea ce putem să facem e să arătăm că activităţile din cultură sunt generatoare de bani. Nu e deloc normal ca acest domeniu, cultura, să fie Cenuşăreasa societăţii româneşti, pentru că aduce mai mulţi bani decât alte sectoare care sunt ţinute pe braţe.

Aveţi de gând să schimbaţi ceva în cazul instituţiilor subordonate Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional?

Vreau să mă informez bine înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul măsurilor revoluţionare. Există instituţii subordonate al căror rol aş vrea să-l regândesc – de exemplu, direcţiile de cultură din teritoriu, care ar trebui să reflecte mai bine prioritatea acordată patrimoniului. Tot aşa, sunt instituţii de cultură care trebuie să rămână în subordinea ministerului, însă pentru altele nu se justifică această afiliere. Deci trebuie să discutăm de la caz la caz şi, oricum, acum e prematur.

Are nevoie Ministerul Culturii de o reformă, trebuie regândită abordarea problemelor culturii?

În privinţa bugetului care trebuie alocat culturii, cred că e o schimbare majoră de optică.

Dar felul cum va gestiona MCCPN problemele culturii trebuie schimbat?

Eu totdeauna mă gândesc şi la succesorul meu. Vreau să-i las şi lui ceva de făcut.

„Paradoxal, Băsescu a ajuns un erou al dreptei”

De ce aţi ales să intraţi în PDL şi nu în PNL, partidul tatălui dumneavoastră, Alexandru Paleologu?

Nu cred că un angajament politic trebuie să fie trecut prin sita unor considerente de familie.

Dumneavoastă cum v-aţi defini – liberal, conservator?

Sunt un om de dreapta, sunt liberal şi conservator totodată.

Şi n-aţi fi găsit aceste componente la PNL?

Ba da, dacă aş fi fost eu cel care făcea programul partidului. Oricum, diferenţele programatice între PNL şi PDL sunt mici. Şi, în această situaţie, votantul alege persoana. În cazul politicii româneşti din ultimii ani, intervine şi factorul Băsescu. Mie mi se pare că a fost o greşeală gravă procedura de suspendare a preşedintelui în 2007. În mod paradoxal, Traian Băsescu a ajuns un fel de erou al dreptei din România. E un paradox pe care-l recunosc ca atare...

Dumneavoastră v-aţi apropiat de PDL sau propunerea a venit din partea lor?

Propunerea a venit din partea Ancăi Boagiu, preşedinta organizaţiei din Sectorul 2. Am analizat propunerea cu seriozitate, m-am sfătuit şi cu fiul meu (pentru că alegerea aceasta îl privea şi pe el) şi m-am decis până la urmă să fac acest pas.

Dar aţi fost totuşi apropiat de PNL.

Sigur că da. Am contribuit la fondarea Institutului de Studii Liberale în 1998, apoi am coordonat campania din 2000 a tatălui meu. Am în continuare simpatie pentru PNL ca partid, şi regret că PNL a adoptat o altă linie decât cea pe care mi-aş fi dorit-o eu – adică de apropiere şi de alianţă cu PDL.

Nu vă deranjează, ca om de dreapta, că acum PDL a ajuns în aceeaşi barcă cu PSD, reprezentantul stângii în România?

Dacă ar fi să vedem partea plină a paharului, această alianţă permite o serie de măsuri importante – cum ar fi sistemul de vot. Pe de altă parte, într-o situaţie de criză, cum e cea de acum, e mai bine ca responsabilităţile să fie împărţite. Când eşti obligat să iei măsuri impopulare, e poate mai bine să ai un partid de stânga de partea ta. Dar asta e, cum spuneam, doar partea plină a paharului.

„La patru ani, mă jucam de-a Richard al III-lea„

Cum v-aţi decis să intraţi în politică? Când v-a înflorit gândul acesta?

Gândul a înflorit de multă vreme - chiar din copilărie.

La 12 ani, când citeaţi Platon?

Da, Platon e o sursă majoră de inspiraţie pentru asemenea gânduri. „Protagoras“, „Gorgias“, „Alcibiade“ sunt dialoguri despre politică şi ambiţia politică, despre relaţia dintre ambiţie şi virtute. Nu trebuie să se înţeleagă din asta că am fost un copil precoce (nu am fost premiant la şcoală, decât în ultimii ani de liceu la Paris). Pe la patru ani nu citeam Platon, cum circulă legenda - nici nu ştiam să citesc la vârsta aceea, dar mă jucam de-a Richard al III-lea. Văzusem filmul cu Lawrence Olivier şi mă impresionase foarte mult personajul lui Richard al III-lea – cel mai machiavelic personaj shakespearian. Bun, acestea au fost aspiraţii, care ar fi putut rămâne fără nicio concretizare. Politica e singura profesie pentru care nu e suficient să ai o vocaţie; trebuie să te potriveşti şi cu momentul istoric.

Momentul istoric în cazul dumneavoastră a fost tranziţia românească?

Mi-am dorit să intru în politică şi după ’89 – şi cei care mă cunoşteau la Paris în acea perioadă ştiau lucrul acesta. E adevărat că, la un moment dat, am căpătat un sentiment de alienare faţă de mediul politic românesc. Şi am început să-mi pun întrebarea dacă mă potrivesc aici - este o întrebare pe care mi-o pun şi acum. În schimb, acum am înţeles un lucru: a fi diferit e de fapt un avantaj. Au fost ani de zile în care, în ciuda vocaţiei pe care o simţeam, mă întrebam „ce să caut eu acolo?”. Între timp, am reuşit să depăşesc această grijă şi să-mi spun că tocmai diferenţa este un atu.

A funcţionat şi exemplul tatălui, care era implicat în politică?

Da şi nu. Tata ar fi vrut ca eu să fiu profesor şi să nu mă bag în politică. Pe de altă parte, el a fost un politician care nu s-a luptat pentru putere. El nu a vrut niciodată să fie ministru. Articula o anumită atitudine publică, era o conştiinţă în societatea românească – acesta era rostul lui în politica de la noi. De altfel, cam toţi bărbaţii din familia lui au făcut politică. Unii au fost ca el, mai mult o prezenţă în spaţiul public, alţii chiar s-au luptat pentru putere – şi printre aceştia aş vrea să-l menţionez pe Gheorghe Mârzescu (ministru liberal în anii ‘20, mare figură politică!). Prin urmare, tatăl meu avea alte aspiraţii politice decât am eu.

Şi ce aspiraţii aveţi dumneavoastră?

Cât eram în străinătate, îmi spuneam că, dacă mă întorc în România, va fi ca să fac politică. Şi, dacă fac politică, va fi ca să am

o priză directă asupra deciziilor care se iau.

Altminteri n-avea sens, pentru că meseria mea de bază nu-mi permitea să mă întorc: lefurile cadrelor didactice la nivel de lector şi conferenţiar sunt în continuare foarte mici. Eu aş fi fost dispus să vin în ţară pentru un salariu de două ori mai mic, dar nu de şapte ori mai mic! Acum, leafa mea de ministru e de două ori mai mică decît cea de când eram profesor la Berlin... Dar am satisfacţia că pot influenţa nişte decizii care se iau, deci există o compensare.

Sunt voci care spun că v-a ajutat foarte mult în carieră faptul că sunteţi fiul lui Alexandru Paleologu...

Evident că m-a ajutat foarte mult, pentru că am învăţat foarte multe de la el. Apoi, e bagajul genetic al tatălui meu, care e unul excelent. Plus educaţia pe care am primit-o, modelul pe care l-a reprezentat, climatul în care am crescut. În rest, ce să spun? Până la numirea mea ca ambasador, în 2005, toată cariera mi-am făcut-o în afara ţării, unde nu avea niciun fel de importanţă că eram fiul lui Alexandru Paleologu. Pe de altă parte, faţă de fiul unui asemenea personaj există aşteptări foarte mari. Este uneori mai dificil...

Aţi resimţit o povară?

În cazul meu nu a fost o povară, pentru că am umerii suficient de puternici. Mi-au fost antrenaţi de mic să port mult în spinare.

Ministeriatul Culturii e o treaptă pentru dumneavoastră? Ţintiţi mai sus?

Când îţi începi cariera ministerială atât de devreme, fireşte că te gândeşti şi la alte posibilităţi. Şi, ca să-l citez pe Sarkozy, mă gândesc la alte posibilităţi dimineaţa, când mă rad. Şi nu numai când mă rad.

Stat laic sau religios?

Ministrul Theodor Paleologu, care are în subordine şi Cultele, este un om religios, iar în copilărie l-a cunoscut îndeaproape pe Nicolae Steinhardt. La întrebarea ce şi-ar dori - stat laic sau religios – el ne-a răspuns: ”Constituţia României e foarte clară: România e un stat laic.

Nu trebuie încurcate borcanele, cel al convingerilor personale şi cel al politicii de stat. Au fost persoane care s-au mirat că, atunci când am depus jurământul la Palatul Cotroceni, nu mi-am făcut semnul crucii. Nu trebuie confundate planurile: îţi faci cruce într-un context religios, bisericesc; jurământul de la Cotroceni nu este o profesiune de credinţă ortodoxă, este un jurământ fără amprentă confesională, făcut într-un cadru laic”.

Ministru cu studii la Paris

Theodor Paleologu (Toader, pentru apropiaţi) s-a născut la Bucureşti, în anul 1973, iar tatăl lui este scriitorul Alexandru Paleologu. În familia lui au fost nenumăraţi boieri şi oameni politici.

A locuit mult timp în străinătate, încă din adolescenţă, când făcea liceul la Paris. Acolo a absolvit Ecole Normale Supérieure. Este licenţiat în Filozofie şi doctor în Filozofie politică.

După terminarea studiilor, în 1999, a început să predea la diferite universităţi din Statele Unite ale Americii - Harvard University, New York University sau Boston College. Din 2003 a fost conferenţiar la European College of Liberal Arts din Berlin. În 2005 a fost numit ambasador al României în Danemarca şi Islanda, funcţie din care a plecat în toamna lui 2008, când a fost ales deputat PDL.

Salariul de ministru al lui Theodor Paleologu este de 7.100 lei.

S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu Sarah, o franţuzoaică de origine libaneză. Are un băiat de 14 ani, Mihail. În prezent, Theodor Paleologu s-a separat de soţie, iar fiul lui locuieşte împreună cu el.