Ţara cu puţini campioni

A fost o primăvară bună pentru tenisul românesc. Alexandra şi Sorana ne-au amintit că fetele din România încă mai joacă tenis. Alexandra Dulgheru a câştigat un turneu important din Polonia, iar Sorana a ajuns în sferturi de finală la Roland Garros, eliminând-o pe Jelena Jancovici, favorita numărul 5 la câştigarea competiţiei.

După o secetă de zece ani, două puştoaice încep să conteze în tenisul mondial. De ce abia acum? La prima întrebare aş spune că acum încep să se maturizeze sportivii născuţi la începutul anilor ‘90. Sunt primii care s-au antrenat corect, au fost supravegheaţi de antrenori şi mai ales de părinţi. Nici Sorana şi nici Alexandra nu reprezintă rezultatul unei preocupări a societăţii româneşti pentru sport. Mai mult, sportul e folosit, din ce în ce mai mult, propagandistic.

Cele două jucătoare nu sunt produsul vreunui club de tenis. Părinţii au avut grijă şi au plătit şi le-au creat oportunităţi pentru a ajunge aici. De aici înainte succesul depinde doar de jucătoare. Vor fi invitate la turneele mari şi nu-şi vor mai face griji cu banii. Tenisul, pentru ele, va fi mai mult decât un joc, va fi pasiune şi afacere.

Îţi trebuie destul de multă maturitate ca la douăzeci de ani să-ţi sacrifici tinereţea pentru a străluci la Roland Garros sau la Wimbledon. Doar un singur turneu de Mare Şlem câştigat îţi schimbă viaţa pentru totdeauna. Sorana joacă bine, e ambiţioasă, dar nu are încă forţa şi maturitatea unei mari campioane. Mai are nevoie de meciuri şi de confruntări importante. Are nevoie de disciplină şi de exerciţiu. Pentru a se transforma într-o învingătoare trebuie să-şi impună un stil de viaţă dedicat în întregime tenisului. Cred că Sorana, pentru a învinge, ar trebui să-şi scoată banii din cap.

Are suficienţi. Trebuie să se concentreze pe joc – cum serveşte şi cât de tare, cum acoperă terenul şi cum loveşte. Tenisul de azi nu mai are nicio legătură cu perioada Ilie Năstase. Talentul şi arta lui nu ar mai putea face faţă unei mingi care vine cu 225 de kilometri la oră. E nevoie de multă forţă. Jucătorii din ziua de azi sunt într-o goană permanentă să strângă cât mai multă forţă în lovituri. Diferenţa dintre un campion şi un jucător talentat e dată de priceperea preparatorului fizic şi de cea a nutriţionistului.

Sorana ne-a adus aminte de sportivii care transpiră abundent undeva pe un teren, anonimi şi obosiţi, ţinuţi în viaţă de visul de a deveni într-o bună zi campioni. Opinia publică e dură şi cinică. Nu-i venerează decât pe învingători. Performanţa Soranei va fi uitată până la sfârşitul acestei săptămâni şi nu ne vom aminti de ea decât dacă va învinge din nou. Sunt atâţia sportivi care se pierd. Dar din această cruzime de a-i alunga pe învinşi trăieşte sportul şi din ea se hrănesc campionii.

Sorana şi Alexandra au făcut primul pas pe un drum lung şi plin de capcane. Nimeni nu le poate spune dacă vor reuşi sau nu, dar e foarte important să apară o generaţie de oameni care vor să învingă, care vor să profite de ce le oferă lumea anului 2009. O generaţie care să înţeleagă cât trebuie să se sacrifice pentru a câştiga. Cred din tot sufletul că marii campioni pot salva o naţiune, o pot motiva şi o pot transforma.

La fel ca marii scriitori, ca oamenii de ştiinţă sau ca liderii vizionari, campionii reprezintă motorul şi energia unei naţiuni. O ţară fără campioni e una fără viitor, e una în care copiii îşi vor face modele false şi vor alerga după himere. Un campion întotdeauna e simbolul moral al lumii - o lume în care victoria e întotdeauna la sfârşit - obţinut cu multă sudoare, iar înfrângerea face parte din joc. România e încă o ţară cu foarte puţini campioni.