Tadeusz Mazowiecki, fost premier al Poloniei: „Comuniştii polonezi nu l-au ascultat pe Ceauşescu“

Primul şef al unui guvern necomunist din Europa de Est vorbeşte despre încercarea lui Ceauşescu de a opri istoria pe loc în Polonia.

În vara anului 1989, Polonia devenea prima ţară din lagărul socialist care se elibera de comunism. În iunie, alegerile parţial libere acceptate de regim în urma negocierilor cu „Solidaritatea" consfinţeau victoria zdrobitoare a mişcării anticomuniste. Generalul Wojciech Jaruzelski, preşedintele Poloniei, îl nominalizează în august pe Tadeusz Mazowiecki să formeze noul Guvern. „Solidaritatea" condusă de Lech Walesa prelua puterea, iar Tadeusz Mazowiecki, unul dintre liderii „Solidarităţii", îşi asuma uriaşa responsabilitate de a porni pe un drum pe care atunci nimeni nu-l cunoştea: trecerea unei ţări de la comunism la capitalism. Reformele poloneze deschideau calea pentru ceea ce avea să urmeze în toată Europa Centrală şi de Est.

Citiţi şi:

Ceauşescu mai dădea o sută de lei

Un intelectual catolic

Născut în 1927, Tadeusz Mazowiecki termină dreptul la Universitatea din Varşovia, devenind proeminent ca unul dintre tinerii intelectuali catolici. Intră în jurnalism şi editează o publicaţie lunară catolică, apropiindu-se de mişcările muncitoreşti anticomuniste. Odată cu apariţia „Solidarităţii", în vara anului 1980, devine unul dintre principalii consilieri ai mişcării şi colaborator al lui Lech Walesa. În urma intrării în vigoare a Legii Marţiale, este închis de regimul comunist, din decembrie 1981, până în decembrie 1982. Deteriorarea situaţiei ţării îi obligă pe comunişti să iniţieze discuţii în secret cu „Solidaritatea", apoi negocierile se derulează oficial în primele luni ale anului 1989. „Masa Rotundă", aşa cum va intra în istorie, va duce la recunoaşterea legală a „Solidarităţii" şi la organizarea de alegeri parţial libere. Tadeusz Mazowiecki este unul dintre arhitecţii acestor înţelegeri, fiind convins că regimul comunist va trebui, în cele din urmă, să cedeze puterea pe cale paşnică. Ca prim-ministru, iniţiază un program radical de reforme, aşa-numitul plan Balcerowicz, după numele economistului  Leszek Balcerowicz, pe atunci vicepremier al Guvernului Mazowiecki. Reformele susţinute, în pofida unor costuri sociale ridicate, transformă rapid economia poloneză. Dar Tadeusz Mazowiecki intră în conflict cu Lech Walesa şi va candida împotriva acestuia la alegerile prezidenţiale din 1990. Pierde şi părăseşte şefia Guvernului, rămânând însă o personalitate în politica internă şi pe scena internaţională.

Ion M. Ioniţă: Pe 19 august 1989, un material publicat în „Los Angeles Times" anunţa că dumneavoastră aţi putea deveni premier al Poloniei, primul şef de guvern necomunist într-o ţară socialistă. Aţi avut atunci o întâlnire cu presa internaţională şi jurnaliştii v-au întrebat: „Şi acum, ce-o să faceţi?". Dumneavoastră aţi răspuns: „O să fac mâine o plimbare prin pădure şi o să mă gândesc la acest lucru". Aţi mai făcut acea plimbare, la ce v-aţi gândit?

Tadeusz Mazowiecki: Da, m-am gândit îndelung. Eram atunci prima ţară din aşa-zisul lagăr socialist care renunţa la conducerea comunistă şi nu ştiam cum o să evolueze lucrurile. Dacă aţi amintit răspunsul meu de atunci, vă spun că am avut o convingere interioară, că de data asta o să reuşim. În Polonia au existat mai multe mişcări pentru libertate, mă gândesc aici mai ales la cele din anii '70, mişcări care au fost înăbuşite în sânge, dar atunci, în 1989, eram convins că vom reuşi. Asta pentru că simţeam în spatele meu forţa Mişcării „Solidaritatea".

Ce v-a făcut să credeţi că veţi reuşi, ţinând cont că aveaţi experienţa brutalităţii anterioare a regimului comunist şi dumneavoastră înşivă aţi fost închis în baza Legii Marţiale instituite de generalul Jaruzelski?

În timpul Legii Marţiale am fost arestat un an şi zece zile. Nicio clipă, în acel timp cât am fost arestat, nu mi-am pierdut speranţa că în Polonia va fi bine. Şi pentru ca să fie bine şi să se ajungă la nişte soluţii pline de sens gândeam atunci că va trebui ca „Solidaritatea" să fie din nou în legalitate. „Solidaritatea" niciodată nu s-a dat bătută, a acţionat chiar şi în ilegalitate, şi ăsta era motivul pentru care eram convins că vom reuşi. Gândindu-mă la „Solidaritatea", care nu s-a lăsat bătută, ştiam că, fără discuţii între conducerea comunistă şi „Solidaritatea", nu se va ajunge la o soluţie bună. Situaţia economică din ţară era atunci extrem de dificilă. Era o inflaţie galopantă. Conducerea comunistă căuta soluţii, şi, în final, şi-a dat seama că, fără să ajungă la discuţii cu „Solidaritatea", nu se va putea rezolva situaţia. Aşa s-a ajuns la organizarea celebrei „Mese Rotunde" unde am purtat negicierile cu regimul comunist. Condiţia cu care ne-am aşezat la discuţii, iar fără ca această condiţie să fie îndeplinită nu ne-am fi aşezat la masă, a fost aceea a legalizării „Solidarităţii". Un rol importat l-a jucat aici şi Biserica Catolică care a fost cumva un moderator al acestor discuţii şi a vegheat ca ele să nu se întrerupă. Dar chiar şi în momentul în care am fost de acord cu organizarea de alegeri parţial libere (pentru Camera  Deputaţilor au fost parţial libere şi libere pentru Senat) am crezut că o anume perioadă de timp am jucat rolul Opoziţiei. Dar alegerile cumva au depăşit cele stabilite la „Masa Rotundă".

Comuniştii n-au câştigat niciun loc.

Da, ca urmare, comuniştii n-au fost în stare să formeze un guvern. Două partide s-au dizolvat şi atunci eu am format guvernul.

Aţi vorbit despre rolul Bisericii Catolice. În timpul detenţiei dumneavoastră aţi primit scrisori de la Papa Ioan Paul al II-lea. Ce vă transmitea?

Eu i-am scris mai întâi o scrisoare Papei. În această scrisoare adresată Papei spuneam exact ceea ce vă spuneam mai devreme, că nu se va putea ajunge la o înţelegere care să aibă nişte efecte reale, nu numai unele aparente, fără revenirea în legalitate a „Solidarităţii". Am primit un răspuns scurt, scris de mână, în care Papa îmi spunea: „Am citit scrisoarea dumneavoastră, m-am gândit mult la cele scrise acolo şi vă împărtăşesc opinia".

Dar cum era posibil să păstraţi acest contact cu Papa în regim de detenţie?

Eram arestaţi, însă ne vizitau familiile şi ne vizitau preoţi care ascundeau prin buzunarele sutanei scrisorile noastre şi aşa le scoteau în afară.

Aţi publicat cumva scrisorile acestea?

Eu mi-am publicat doar notiţele din perioada ares­tării.

La ce v-aţi aşteptat când aţi fost numit primul premier necomunist din lagărul socialist?

În primul rând m-am gândit la ce v-am spus că eram convins că o să reuşim. Dacă n-aş fi avut această convingere, cu siguranţă n-aş fi acceptat propunerea. În al doilea rând m-am gândit că trebuie să facem nişte schimbări fundamentale. Să le facem într-un mod decisiv, în acelaşi timp cu mult curaj. Să încercăm să-i determinăm pe comunişti să recunoască existenţa noastră. În acelaşi timp m-am gândit că acele schimbări trebuie să survină în toate domeniile.

„Gorbaciov era foarte impresionat de Papa Ioan Paul al II-lea"

Care au fost reacţiile din statele socialiste la adresa numirii dumneavoastră ca prim-ministru?

Spuneam înainte că voiam să convingem blocul comunist de existenţa noastră. Dacă aţi studiat cumva istoria acelei perioade, ştiţi probabil că, în momentul în care eu am fost numit premier, dar încă nu fusese format Guvernul, Nicolae Ceauşescu şi Partidul Comunist Român au trimis o scrisoare Partidului Comunist Polonez în care protestau şi chemau la apărarea socialismului şi comunismului. Protestau faţă de cele ce se întâmplau în Polonia. Trebuie să-i laud acum pe comuniştii polonezi, care au respins orice fel de amestec şi nu au vrut să intervină aşa cum li s-a cerut. Dacă pot să vă dezvălui un amănunt,
m-am întâlnit ulterior cu Ceauşescu la Moscova, la o întrunire a Pactului de la Varşovia. La acea şedinţă de la Moscova, Gorbaciov a povestit întâlnirea cu Bush senior de la Malta şi vizita făcută Papei. A fost foarte impresionat de Papă. Şi una dintre cele trei cuvântări
ţinute a dedicat-o Papei. Ceauşescu a trebuit să asculte. Sigur, el a vorbit în continuare despre pericolul de rupere a lagărului socialist, dar am avut senzaţia că Gorbaciov îl tratează ca pe o persoană care nu mai merge în pas cu istoria,nu-şi dă seama ce se întâmplă.

Dumneavoastră aţi vorbit direct cu Ceauşescu la întâlnirea de la Moscova?

Nu. Numai ne-am salutat.

Era de negândit atunci în România ca într-o ţara comunistă să ajungă la putere un guvern necomunist. Pentru Ceauşescu a fost de neconceput aşa ceva.

Dar atunci noi deja nu mai eram o ţară comunistă. Nu cred că mai eram o ţară comunistă după schimbările enorme care aveau loc în Polonia.

Aţi fost primul om din blocul socialist care a început tranziţia de la comunism la capitalism. Nu aveaţi niciun model. Pe ce v-aţi bazat? 

Spun încă o dată că m-am gândit că schimbarea ar trebui făcută cu multă hotărâre, dar cu chibzuinţă. Mă gândeam că în Polonia existau două milioane de membri ai Partidului Comunist şi pentru ei aceste schimbări trebuiau să aducă cumva o perspectivă. De-asta tot insist asupra chibzuinţei. Şi cred că, dacă nu am fi făcut aşa, dacă în Polonia acest proces ar fi fost frânat, poate că şi acea „toamnă a popoarelor", cum a fost numită schimbarea din toată Europa Centrală şi de Est, nu ar mai fi avut loc, sau poate nu ar mai fi avut loc deloc.

Cum aţi privit dumneavoastră, ca prim-ministru, veştile din România privind Revoluţia din Decembrie 1989 de la Bucureşti, care a dus la împuşcarea lui Ceauşescu?

M-au înspăimântat veştile şi întâmplările de atunci. Am văzut cumva pozitiv toată această cădere a sistemului comunist, însă împuşcarea în sine a fost recepţionată cumva negativ. A fost dramatică. Cred că toată mişcarea existentă în România în decembrie 1989 a fost atât de puternică pentru că România a fost ţara în care regimul a fost cel mai puternic, cel mai apăsător.

Cum aţi ajuns la concluzia că soluţia care trebuie aplicată este aşa numita  „terapie de şoc", celebrul plan Balcerowicz?

Situaţia economică era dificilă. Moştenisem o inflaţie galopantă. Deci trebuia cumva să controlăm această inflaţie, în primul rând. Dar ne-am întrebat în ce fel să schimbăm forma regimului. Era o întrebare foarte dificilă. Pentru că ştiam că aceste transformări vor avea un efect puternic, în primul rând asupra marilor întreprinderi, a marilor uzine. Şi în aceste mari uzine lucrau foarte mulţi membri ai „Solidarităţii", muncitori care făceau parte din sindicat. Prin urmare, pentru mine a fost o decizie dramatică introducerea acestor schimbări radicale. Dar am fost convins, şi m-au convins şi consilierii mei, că doar nişte schimbări rapide şi hotărâtoare pot asigura ţării o situa­ţie normală, o economie normală. Şi dacă acest proces se va prelungi va fi mult mai complicat. Cu siguranţă au avut loc fenomene numeroase pe care nu le prevăzusem înainte. Dar, dacă am fi amânat luarea acestor măsuri, cu siguranţă ar fi fost mai rău.