Sting: Muzica elisabetană te lasă mut de uimire

adevarul

Publicat: 27.11.2008 21:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 10:04

Artistul britanic va cânta la Bucureşti pe 10 februarie 2009 melodii din secolul al XVI-lea. Sting (57 de ani) vorbeşte despre muzica sa, despre reunirea trupei Police şi despre familia lui într-un interviu în exclusivitate pentru România, oferit prin intermediul Universal Music.

Reporter: Albumul “Songs of the Labyrinth” este diferit faţă de tot ceea ce ai făcut înainte, deoarece este un material cu muzică elisabetană, compusă de John Dowland în secolul al XVI-lea. Ce satisfacţii ţi-a adus acest disc, pe care nu le-ai obţinut de la albumele precedente, pop şi rock?

Sting: Eu sunt întotdeauna mulţumit de muzica pe care o fac, indiferent de genul abordat şi indiferent dacă publicul “rezonează” sau nu. Iar satisfacţiile sunt cu atât mai mari cu cât publicului îi place, mai ales că nu e vorba de un gen facil.

Acest disc a fost o surpriză pentru mine, în primul rând pentru că această muzică, mai mult o pasiune de-a mea, s-a transformat într-un album. Eram foarte curios în legătură cu acest gen, aşa că mi-am canalizat energia în această direcţie. Nu mi-a trecut prin cap nicio secundă că s-ar putea transforma într-un album.

Am perseverat şi, după un an, mi-am dat seama că am un material care ar putea să le placă şi altora. Însă am fost sigur de acest lucru abia când am găsit scrisorile pe care John Dowlan, compozitorul muzicii de pe album, i le-a scris lui Robert Cecil (o importantă figură istorică a Marii Britanii, secretar de stat al Reginei Elisabeta - n.r.).

Mi-am dat seama că aveam şi contextul, “povestea” care să-i determine pe oameni să asculte muzică scrisă în secolul al XVI-lea, aşa că am înregistrat şi aceste scrisori şi mi-am spus: OK, cred că acum ascultătorii vor putea „digera“ acest gen de muzică. Însă nu aveam aşteptări prea mari legate de vânzări, iar faptul că albumul s-a vândut în peste un milion de exemplare chiar a fost o surpriză. A fost minunat, am avut o satisfacţie imensă.

Ai început să te priveşti altfel, ca muzician, după ce ai terminat acest album?

Uitându-mă la viaţa şi opera lui John Dowland, am realizat că toţi cantautorii moderni i-au călcat pe urme, i-au urmat, într-un fel, ADN-ul, moştenirea… El a inventat acest lucru. A fost primul artist, cel puţin primul cunoscut, care îşi compunea singur muzica, o interpreta, se acompania singur cu instrumente şi călătorea prin lume, câştingându-şi astfel existenţa.

Este exact ceea ce fac şi artiştii din ziua de azi, noi călcăm pe urmele lui. Am o afinitate deosebită faţă de acest om. Iar să aduci aportul tău creativ la opera cuiva este un lucru pe care orice artist ar trebui să îl facă periodic. Înveţi o mulţime de lucruri în felul acesta.

Vocea ta sună melancolic pe acest album. Ai încercat să o „modelezi”, ca să se potrivească acestui gen muzical?

Cântecele sunt melancolice şi cred că vocea mea s-a potrivit din start. Oricum, cred că vocea este recognoscibilă şi nu sună ca şi cum aş copia pe cineva. Însă piesele, prin natura lor, îţi impun un anumit stil de interpretare.

Aceste melodii au fost redescoperite în secolul al XX-lea şi, de obicei, au fost interpretate de tenori, însă nu acesta era stilul de interpretare în secolul al XVI-lea. Opera a apărut abia 100 de ani mai târziu. Argumentul meu este că, în interpretarea mea, piesele sunt mult mai aproape de ceea ce gândea Dowland.

Când cânţi aceste piese în concerte, nu te simţi un pic ciudat dacă la sfârşitul melodiei e o scurtă pauză înainte ca publicul să înceapă să aplaude?

Nu. Aceste cântece transmit un fel de stare de reflecţie, şi nu doar artistului, ci şi publicului. E un moment de linişte totală, în care fiecare gândeşte: Wow! Ce-a fost asta? Nu este reacţia aceea isterică pe care o ai de la public la sfârşitul unui cântec pop. Muzica elisabetană te lasă mut de uimire. E fantastic. Dar, trebuie să recunosc, e şi puţin înfricoşător.

Nu te intimidează apropierea publicului?

Dimpotrivă, îmi place că am această şansă. Nu am nimic de ascuns… Nu există “perdele” de fum, nu există oglinzi… Eşti doar tu, muzica şi… reacţia publicului. Ai o satisfacţie foarte mare.

Ce ar putea urma după acest album?

N-am nici cea mai mică idee. Scopul meu este să dezvolt ceea ce ştiu deja,
să învăţ cât mai mult, să evoluez. Iar aceste lucruri nu pot avea sfârşit, este o călătorie fără sfârşit.

Deci nu te gândeşti să spui „gata” şi să te relaxezi în grădină?

Ba pot să mă relaxez în grădină, dar, în acelaşi timp, să fac şi muzică. Întotdeauna iau cu mine un instrument.

Cum te simţi după recentul turneu mondial alături de The Police?

Cred că uşor răzbunat, deoarece am ales cea mai bună perioadă în care să ne reunim. A fost unul dintre cele mai de succes turnee din toate timpurile. Am avut, în total, o audienţă de 3,7 milioane de spectatori. Aşa că n-a fost o idee rea (râde). În acelaşi timp, ne-am distrat foarte tare şi ne-am apropiat foarte mult.

Care ar fi cel mai mare compliment pentru tine: că ai fost onorat cu multe premii Grammy, că ai devenit un personaj în jocul “Guitar Hero” sau că o specie de broască din Columbia a fost numită după tine?

(Râde) De fapt, cele mai multe complimente pe care le primesc se referă la copiii mei, iar acest lucru mă face foarte fericit. Asta înseamnă că am făcut o treabă bună în viaţă. E drăguţ să ai câteva Grammy, să ai albume premiate cu Discuri de platină sau să existe o specie de broască numită după tine, dar să fii un tată de succes, în opinia mea, e cea mai mare realizare.

Copiii tăi îţi calcă pe urme, în ceea ce priveşte muzica?

Am câţiva muzicieni în familie. Doi dintre cei şase copii ai mei sunt muzicieni foarte serioşi, care au chiar contracte de înregistrare. Mai am doi actori şi un cineast. Iar cel mai mic vrea să aibă o meserie care nu s-a inventat încă.

E drăguţ să ai câteva premii Grammy, să ai albume premiate cu Discuri de platină sau să existe o specie de broască numită după tine, dar să fii un tată de succes e cea mai mare realizare.