Stere Gulea, regizorul documentarului „Piaţa Universităţii“: „Iliescu credea că suntem instigatori!“

Regizorul Stere Gulea (66 de ani) îşi reaminteşte atmosfera din „Piaţa Universităţii“ şi retrăieşte „calitatea de golan“.

În 1991, regizorul Stere Gulea şi operatorii Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşu au realizat documentarul „Piaţa Universităţii" pentru a combate manipularea făcută de TVR. Documentarul-manifest, cu imagini filmate în 1990 inclusiv de reporteri străini, surprinde cele 53 de zile de protest anticomunist din Piaţa Universităţii, concentrându-se mai ales asupra momentului euforic de debut al „Pieţei" şi asupra finalului violent din 13-15 iunie 1990.

Citiţi şi:

Ion Iliescu:„Îl asculta cineva pe Coposu?“

Ion Iliescu:„FSN a sprijinit venirea minerilor!“

Secretele Mineriadei / Radu Câmpeanu :„Ne-am luptat cu nişte comunişti!“

Documentarul conţine secvenţe memorabile, printre care o scenă cu câţiva mineri care spun că au găsit o maşină de făcut bani în sediul Partidului Naţional Liberal. Printre cei care vorbesc în documentar sunt: Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana sau Doina Cornea - din partea „rezistenţei antifeseniste" şi Silviu Brucan sau Mihai Chiţac, ministru de Interne în 1990 - din partea Puterii.

„Adevărul": După 20 de ani de la fenomenul „Piaţa Universităţii", ce n-au reuşit să recupereze românii?

Stere Gulea: Adevărul istoric. Ne lipseşte un studiu sociologic despre acest fenomen care a devenit un mit. „Piaţa Universităţii" a venit în prelungirea unor încercări care au pornit la câteva zile după instaurarea noii puteri politice, când oamenii au început să simtă că ceva n-a fost în regulă, că au fost lucruri ascunse, dar şi că au existat încercări de contestare.

Apoi s-a coagulat o nemulţumire. La început au fost câţiva revoluţionari - puţini - şi, încet, încet, povestea a crescut. Iar reacţia oficalităţilor a fost una tipică: în loc să încerce să vadă despre ce este vorba, i-au dispreţuit pe manifestanţi dinainte. Sunt lucruri care, din punct de vedere al analizei sociologice, pot să dea mai multe argumente despre ceea ce a însemnat fenomenul, dincolo de aspectul lui de spectacol. Fără discuţie, a existat şi partea de show: personalităţi publice, artişti care vorbeau manifestanţilor, se şi cânta... Cumva, asta dădea o imagine mai agreabilă protestului faţă de motivele care au stat la baza lui.

Acest spectacol despre care vorbiţi a dat şi dimensiunea fenomenului?

Cei care au ţinut Piaţa Universităţii au fost oamenii simpli care nu aveau beneficii de niciun fel de pe urma protestului. Aceştia erau şi cei care rămâneau peste noapte în Piaţă, să susţină manifestarea, un fel de „naivi", cei care au şi încasat bâtele de la mineri în dimineaţa de 14 iunie 1990.

Care aţi spune că este meritul documentarului „Piaţa Universităţii"?

Avantajul lui este că e singurul document care adună ce s-a putut aduna la momentul respectiv. Sigur că filmul are neajunsurile lui, şi tehnice şi ca informaţie, dar este chiar tot ce se putea face atunci. Dar meritul documentarului e că a prins pe viu un moment care a devenit un mit. Şi culmea e că am întâlnit oameni din ţară - când filmul a fost pentru prima dată difuzat la TVR, în 1998 - care au avut reacţii extraordinare.

La zece ani de la evenimente, cei din provincie care urmăriseră filmul spuneau: „Domnule, n-am ştiut că s-a întâmplat aşa ceva! Deci asta a însemnat «Piaţa Universităţii»: un boicot al unei imagini pe care putem să o punem în oglindă cu o altă imagine, cea care ne era servită de Putere. Dar măcar să o dai şi pe cealaltă, dacă tot vorbim despre democraţie!"

Secvenţă din documentarul „Piaţa Universităţii“ (1991)

Când aţi început lucrul la documentar, aveaţi un ideal? Ce voiaţi să iasă?

Dorinţa mea era de a arăta ceva mai mult decât ce a arătat Televiziunea. Prima proiecţie a documentarului a fost într-o sală de cinema, la „Scala", în 1991. Şi ce ţin minte este că sala arăta ca un fel de „Piaţa Universităţii" în miniatură. După proiecţie, spectatorii chiar au mers în „Piaţă". Despre asta e vorba şi de aceea cred că Ion Iliescu ar trebui să nu mai vorbească: dacă ne amintim de „Piaţă", de felul în care s-a vorbit despre democraţie, libertăţi, ce-a făcut Puterea? A recurs la violenţă şi a pedepsit nişte oameni care, cel mult, aveau o opinie diferită faţă de cea Puterii.

Aţi participat inclusiv la manifestările din „Piaţă" de câteva ori . Cât de golani erau „golanii"?

Pentru Iliescu, „golanii" erau tot ceea ce contesta punctul de vedere politic al lui şi al echipei lui. Adică nişte oameni care nu aveau autorizaţia lui Iliescu pentru a protesta. Tot ce nu avea autoritate, pentru el, era „golan". Întreaga mentalitate a lui Iliescu a fost de a discredita manifestarea „Piaţa Universităţii".

„Era mult romantism în ce sperau lideri"

A fost o greşeală prezenţa artiştilor ca lideri ai „Pieţei"?

Era nevoie de lideri, iar artiştii erau singurii care erau cât de cât cunoscuţi. A fost nevoie să existe nişte oameni în care să se creadă, fie scriitori, fie actori - care, totuşi, nu erau amestecaţi în afaceri sau în politică. De câţiva ani, artiştii erau în prima linie de front şi au început să vadă că nu mai e cazul să crediteze o direcţie care nu mai corespundea cu ce-şi imaginaseră ei sau o parte din populaţie. Greşeala a fost lipsa de pragmatism, inexistenţa unui program punctual - era mult idealism, mult romantism în ce sperau.

Cum caracterizaţi dorinţa lui Ion Iliescu de a reprima orice formă de democraţie, cu orice preţ?

Iliescu se temea să nu-i scape puterea din mână. Tot fenomenul „Piaţa Universităţii" şi Mineriada au fost strict o problemă de putere. Iar puterea este singurul motor pe care Iliescu l-a avut şi încă îl mai are; în afară de putere nu-l mai interesează altceva. Motivează şi îşi motivează atitudinea spunând că unele lucruri trebuie făcute fiindcă aşa este în politică. Însă problema pe care Iliescu nu şi-a pus-o niciodată sau şi-a pus-o, dar nu l-a interesat, este în ce măsură ceea ce credea el că trebuie făcut este cursul pe care România trebuia să-l urmeze. Ideea de stângă social-democrată este o alternativă în democraţie, dar încurcătura este cu ce-a ieşit din construcţia lui Iliescu...

Ar fi fost posibilă victoria manifestanţilor şi „detronarea" lui Iliescu?

Dacă nu exista o asemenea aversiune a lui Iliescu împotriva unui pluralism autentic, poate că situaţia n-ar
fi fost chiar atât de gravă. Dar Iliescu nici nu prea ieşea din ceea ce-şi imaginase şi Gorbaciov să facă. Recent, am citit un interviu al lui Németh Miklós, prim-ministru maghiar în 1989. Povestea o discuţie avută cu Gorbaciov în martie 1989, când i-a spus: „O să facem alegeri democratice în aprilie şi Partidul Comunist Maghiar n-o să câştige." Iar Gorbaciov a zis că nu, în cadrul Partidului trebuie să fie mai multe direcţii, să fie un pluralism. Or, acesta era şi cazul lui Ion Iliescu. O vreme, doar realitatea l-a determinat să nu arate întru totul felul lui de a fi.

„Iliescu n-a vrut să apară"

Cum v-a venit ideea să faceţi filmul „Piaţa Universităţii"?

La vreo zece zile de când începuse fenomenul, operatorii Vivi Drăgan Vasile, Vlad Păunescu şi Sorin Ilieşu au reuşit, fiind în Buftea, să ia nişte utilaje şi să facă un documentar de 10 minute, pe peliculă. Despre existenţa acestuia a aflat regizorul Lucian Pintilie şi m-a sunat, ştiind că urmăresc evenimentele. M-a întrebat dacă n-aş vrea să fac un documentar mai lung. Am vorbit cu operatorii şi aşa au început filmările. Practic ideea şi finanţarea au fost ale lui Pintilie: filmul a fost finanţat de Ministerul Culturii, Pintilie fiind directorul Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului.

În documentar apar câţiva oficiali, printre care şi Mihai Chiţac, ministru de Interne în 1990. Au existat şi refuzuri?

Iliescu n-a vrut să apară. El credea că suntem instigatori!

Cine a negociat?

Eu, dar nu direct, ci prin persoane din aparatul lui. Nu îi propusesem altceva decât să-şi spună punctul de vedere. Voiam să fie un documentar cu cât mai mulţi dintre cei implicaţi în evenimente.

Toate imaginile din documentar sunt filmate pe teren?

O parte - ca şi secvenţele de la balcon - sunt imagini de care am beneficiat. Cu ajutorul Grupului pentru Dialog Social sau al colegilor străini.

Şi Televiziunea Română?

N-a vrut să ne dea nici măcar o fotogramă. Erau atât de înregimentaţi politic încât până şi felul în care transmiteau era tendenţios şi denatura faptele într-un mod cât se poate de evident.

Aveţi o secvenţă preferată din documentar?

Una tristă. Marian Munteanu, înainte de dimineaţa lui 14 iunie 1990, privind cum în „Piaţă" rămăsese o mână de oameni. E vânt puternic, se lasă seara şi el le vorbeşte, spunându-le că ar fi bine să îşi vadă fiecare de viaţa lui.

„Ţărăniştii au luat-o pe cocoaşă"

Sediile partidelor istorice au fost devastate de mineri

Care era atmosfera în „Piaţă"?

Am urmărit fenomenul din primele zile şi la început se strânseră foarte puţine persoane, printre care şi Dumitru Dincă. Stăteau şi peste noapte. Dincă a avut un comportament destul de confuz, cred că era şi nemulţumit că nu i se acordă importanţă. Dar, uşor, uşor, au început să iasă în „Piaţă" oamenii care chiar credeau în ideea de libertate şi care se temeau de perpetuarea unor măsuri de tip comunist.

În ce condiţii ar fi fost posibilă răsturnarea lui Iliescu?

Nu prea se putea fiindcă noua putere avusese abiliatea de a da sentimentul că CPUN-ul e un fel de masă rotundă a împăcării - cum se întâmplase în Polonia, de exemplu. Însă, din capul locului, FSN îşi tăiase porţia cea mai mare de putere - 75% - şi restul erau şi ei pe acolo.

Plus, mai făceau ceva cu liderii opoziţiei: pe unii îi sunau şi le spuneau că dau drumul la nu ştiu ce lucruri compromiţătoare, pe alţii îi cumpărau - le dădeau case sau sedii de partid. Aşa i-au atras pe liberali. Şi pe Câmpeanu. Ţărăniştii au rămas cei care au luat-o pe cocoaşă atunci, iar rezistenţa lor s-a datorat lui Corneliu Coposu, care era un om cu verticalitate. În rest, pe oameni îi cumperi uşor, mai ales după atâţia ani de dictatură.

Atitudinea opoziţiei nu e de blamat?

Cred că nu, trebuie să privim lucrurile aşa cum deveniseră. În România n-a existat o mişcare de contestaţie ca în Polonia sau Cehia. Iar Ungaria a avut drumul ei - o liberalizare economică făcută din timp, în care lucrurile începuseră să avanseze natural.

Cum vă explicaţi că mişcarea nu s-a extins şi în ţară, în afară de câteva reacţii sporadice?

Când stăteam la mama, la Mogoşoaia, aveam un vecin, un om foarte blând şi muncitor, cu care obişnuiam să mai conversez. Şi m-a amuzat o chestie: era foarte revoltat de caricaturile care se făceau în Piaţă la adresa lui Iliescu. TVR arăta imagini intenţionat răuvoitoare şi vecinul meu zicea: „Cum, domnule, să-l strâmbe în caricaturi? E preşedintele ţării!" La momentul acela, 70-80% dintre oameni gândeau ca vecinul meu: spuneau că manifestanţii perturbă circulaţia, că Raţiu, „cel cu papion", le dă bani. Tot felul de aberaţii, dar care prindeau.

Unde credeţi că au greşit manifestanţii din „Piaţa Universităţii"?

Manifestanţii au greşit că şi-au făcut iluzii, că n-au fost pragmatici să ştie ce pot obţine. N-a existat un program realist, ci doar nişte schiţe, dar n-a fost o coerenţă şi nu şi-au ales un nucleu care să-i reprezinte. Cred că asta era cel mai important.