„Stejarii“, în recul

Echipa României a pierdut (6-33) cu selecţionata secundă a Italiei, în urma unui joc în care jucătorii noştri au fost de nerecunoscut. În 1988, echipa de rugby a României câştiga cu 12-3, la Milano, în faţa Italiei. Două decenii mai târziu, „stejarii“ au fost surclasaţi de rezervele-rezervelor peninsularilor.

Vă amintiţi de acel 69-0 cu Italia, din 1977? Dar de victoria (12-3) din 1988, obţinută în faţa aceleiaşi echipe, la Milano? Ei bine, timpul a trecut şi nu a lucrat pentru „stejari“.

Italia s-a ridicat, iar sâmbătă, tot la Milano, a cedat greu (6-20) în faţa Noii Zeelande şi a unei asistenţe record de 80.000 de spectatori!

Cu o zi înainte, la Piacenza, a doua selecţionată peninsulară i-a tras de urechi pe „stejari“, aplicându-le o corecţie îngrijorătoare dacă ne gândim că la primăvară trebuie să câştigăm toate meciurile în CEN pentru a ne califica la Cupa Mondială.

S-a gafat ca în curtea şcolii

Meciul cu Italia A a arătat o echipă a României depăşită la toate capitolele, atât pe înaintare - „grămădarii“ au fost greoi, statici, fiind „duşi“ 25 de metri printr-un mol de adversari! -, cât şi pe treisferturi - fără Fercu.

Gafele individuale au făcut diferenţa, italienii marcând eseuri după o margine pierdută pe repunerea noastră (min. 7), prin contraatacuri după ce ai noştri au ratat două pase în faţa buturilor adverse (min. 50 şi 67) şi un balon „a suivre“ la care „stejarii“ au rămas cu gura căscată (în prelungiri).

Ultima încercare a fost una pe care o vezi în curtea şcolii. A şcolii din Anglia, pentru că la noi nu se joacă acest sport în instituţiile de învăţământ.

Grav este că respectivele erori nu le-au făcut numai jucătorii tineri sau debutanţi, ci şi „greii“ din Franţa. Am încasat trei puncte după ce Tincu a jucat balonul de la sol... Dumitraş a trimis în balon mort o penalitate... O notă bună pentru Lucian Sîrbu, care a avut câteva acţiuni „a la francaise“.  

Spre deosebire de italieni, care au aliniat echipa A, formată numai din jucători care evoluează în Peninsulă, nouă dintre ei fiind la primul lor joc la acest nivel, noi am folosit o formaţie alcătuită din stranieri şi autohtoni. În plus, ultimii erau fie rugbyşti cu experienţă, fie debutanţi. Să ne mai mire atunci că „stejarii“ se căutau pe teren şi nu prea se găseau?

Această situaţie este un efect al campionatului slab, unul în care echipele de club, în loc să încerce a se aşeza pe baze profesioniste, îşi justifică eşecurile prin erorile de arbitraj. Erori care s-au văzut şi la meciul de sâmbătă - arbitrul francez a tolerat introducerile italiene în linia a doua, pe grămezile ordonate -, dar şi în alte meciuri-test, cu echipe mai galonate decât a noastră.

Cine mai vine din urmă?

Pentru a ajunge la nivelul de astăzi, italienii au început restructurarea rugby-ului lor în anii ‘60. Eşecul de coşmar (13-60) suferit de ei, în faţa “cocoşilor”, în 1967, a făcut ca Franţa să alinieze echipa a doua în faţa lor, până în 1995. Atinşi în orgoliu, peninsularii s-au pus pe treabă.

Au adus antrenori francezi - Villepreux, Coste -, iar apoi, prin anii ‘90, vedete ale rugby-ului mondial - australienii Mark Ella, David Campese, Michael Lynagh şi Jason Little -, care au dinamizat campionatul. Iar aceştia din urmă au atras publicul şi mai ales copiii spre acest sport. 

Noi, în schimb, am preferat deseori antrenorii străini „navetişti“, care vin la Bucureşti doar la acţiunile lotului. Despre transferarea unor străini de valoare mondială nici nu s-a pus problema, cluburile nefiind capabile să-i reţină aici nici măcar pe internaţionalii români de top. În plus, de parcă nu ar fi fost de ajuns, FRR a decis în 2008 să blocheze plecarea afară a „stejarilor“, ceea ce a coincis cu plafonarea multora dintre ei.

Marea problemă este acum, în acest context economic precar, că pe la cluburile de juniori situaţia materială este şi mai jalnică... Şi că, ţinând cont de modul pompieristic în care se lucrează acolo, nu neapărat din vina antrenorilor, numărul jucătorilor de valoare promovaţi de ele va fi din ce în ce mai mic.

Cu consecinţe dramatice pentru următorul deceniu. Iar dacă acum, cu o echipă din care fac parte şi doi campioni ai Franţei, Tincu şi Toniţă, pierdem la scor cu selecţionata a doua a Italiei, oare cu cine ne vom mai putea măsura forţele în 2019?