Sergiu Nicolaescu: „Ceauşescu voia să înăbuşe Revoluţia cu «Mircea»!“
0
Sergiu Nicolaescu (80 de ani) e sigur că dictatorul Nicolae Ceauşescu a vrut să liniştească poporul agitat cu un film de cinema despre un voievod bătrân.
Regizorul povesteşte că, în anul Revoluţiei, a refuzat să se întoarcă în România din cauza cenzurii. El a stat şase luni în RFG, dar neagă vreo legătură cu serviciile secrete, pe motiv că are o fire „mai liberă". Sergiu Nicolaescu vorbeşte despre Revoluţie ca despre un film de acţiune, mai exact - „acţiunea mea din decembrie".
Mai citeşte şi:
Tele-jurnalul „clanului Iliescu“, produs de actori de calibru
Într-un interviu în două părţi, regizorul spune destul de multe. După trei ore de confesiuni, undeva în beciul vilei sale, amenajat ca birou de lucru, regizorul oftează - „Hai, că vă spun prea multe" -, şi nu ne mai spune nimic. Până atunci, însă, Sergiu Nicolaescu şi-a amintit că el l-a făcut mare pe Ion Iliescu în acel decembrie, că l-a învăţat cum să nu mai spună „tovarăşi" în public, salvându-i cariera politică, dacă nu şi viaţa, că l-a ales fiindcă, spre deosebire „de idioţii de prin Televiziune", avea „ceva în privire".
Şi-a amintit că Nicolae Ceauşescu a dat drumul filmului „Mircea" chiar pe 22 decembrie. Aşa credea el că va distrage atenţia mulţimii - presupune regizorul. Şi-a amintit că Revoluţia a fost bine controlată de „agenturili" străine şi că Ion Iliescu şi Nicolae Militaru se agreau de ceva vreme, destul de conspirativ.
„Adevărul": Domnule Nicolaescu, care vă este cel mai drag dintre toate filmele pe care le-aţi făcut?
Sergiu Nicolaescu: Mie dragi îmi sunt două: „Osânda" şi „Ultima noapte". Gustul meu nu e de film istoric, nici de aventuri. Prefer filmele mai de artă. Dar, fără doar sau poate, „Mihai Viteazul" e cel mai bun film al meu.
Aţi avut concurenţă între voievozi. Aţi făcut şi „Mircea"...
Da, am făcut şi „Mircea", unde, în rolul principal, am jucat chiar eu. „Mihai Viteazul" e mai dramatic, dar „Mircea" e mai important, e foarte important, fiindcă e făcut în 1989. Pe 5 iunie trebuia să am premiera, filmam în Germania Federală şi primesc un telefon: „Tovarăşe Sergiu, trebuie să veniţi, fiindcă poimâine vă duceţi la tovarăşii...". Zic: „Păi, vin oricum, că am premieră".
Zice: „Nu se ţine premiera". „Nu se ţine premiera?! Atunci faceţi cu filmul ce vreţi, că eu nu mai vin! Dacă încearcă să schimbe ceva cu filmul ăsta, eu nu sunt de acord!". Atunci a fost deşteaptă Suzana Gâdea, de la Cultură, că m-a sunat: „Sergiu, te rog să vii, că mergem la...". „Nu vin, tovarăşa. Mi-a dat telefon tovarăşul nu-ştiu-care, nu vin". A urmat o mică pauză. „Alo? Alo? Ce se întâmplă, dragă?! Nu mai aud nimic!", zicea ea. Deşteaptă! Ca să nu fie nevoită să mă toarne. A zis „n-am auzit" şi a scăpat.
Şi ce-aţi făcut, cum s-a rezolvat?
N-am venit. N-am venit decât în noiembrie. „Mircea" a avut premiera în decembrie!
O surpriză în decembrie
Şi până în noiembrie aţi stat în Germania Federală?
Da, am avut două lucrări de făcut. Şi, în noiembrie, am venit după căderea Zidului Berlinului. Deci eram la 15 metri de Poarta Brandenburg şi am văzut ce înseamnă surpriza. Şi lucrul ăsta l-am văzut şi în România, la Congresul al XII-lea, când Constantin Pârvulescu l-a criticat deschis pe Nicolae Ceauşescu. Când Pârvulescu a luat cuvântul, eu eram în faţă, în primele rânduri, cu Titus Popovici lângă mine. Titus era membru în CC. Când i s-a dat cuvântul lui Pârvulescu, toată sala a mârâit. Să mârâi într-o sală în care e şi Ceauşescu! Era ceva! Vine Pârvulescu, spune ce spune, cu binecunoscutele lui declaraţii în faţa lui Ceauşescu, şi câştigase lumea, domnule, câştigase lumea! Şi în momentul ăla, eu i-am spus lui Titus: „Titus, mă duc şi eu la tribună!".
„Bă, eşti nebun? Mă bagi în rahat?". Am rămas locului. Şi atunci Pârvulescu a făcut o greşeală. A zis cam aşa: „Ştiu că aici e plin de Securitate. E plină sala de securişti!". S-a întors şi a plecat. Asta fost o greşeală. În timp ce vorbea Pârvulescu, eu mă uitam la Ceauşescu, la primul-ministru, la toţi. Erau terminaţi! La urmă, primul-ministru a zis: „Tovarăşi, pauză!". A ţinut o pauză de o oră şi pe urmă au dat cuvântul unor intelectuali şi intelectualii ăştia l-au făcut praf pe Pârvulescu şi l-au ridicat în slăvi pe Ceauşescu. În pauză, l-am văzut pe Pârvulescu plecând. Mă, şi nu se uita nimeni la el! Nimeni! Toată lumea întorcea capul. Şi în momentul acela mi-am dat seama că surpriza îi învinge pe comunişti, aşa am făcut comparaţia. Şi toată acţiunea mea din decembrie a fost bazată pe surpriză!
Ce-aţi făcut din iunie până în noiembrie? La ce aţi lucrat? Şi de ce spuneţi „acţiunea mea din decembrie"?
Am lucrat, da, la filme am lucrat. Şi în noiembrie am văzut clar ce înseamnă surpriza...S-au lăsat surprinşi chiar şi nemţii! Trebuia, deci, surpriză!
Nicolaescu a aşteptat zece ani şi un miting
Aţi povestit de mai multe ori că, în decembrie 1989, eraţi foarte pornit împotriva lui Ceauşescu. Sentimentul acesta vi s-a acutizat atunci, când vi s-a interzis premiera la „Mircea"? Când aţi realizat că nu se mai poate cu familia Ceauşescu?
Când a atacat Pârvulescu! Când am văzut reacţia sălii, mi-am zis: „Domnule, ăştia toţi au în cap aşa ceva!". Deci, se cam săturase lumea de Ceauşescu.
Dar a mai durat mult, încă zece ani, până când a picat Ceauşescu!
Domnule, el mergea pe forţă şi violenţă. Forţa lui era, în primul rând, în Securitate, în Partid şi în Armată. Astea erau cele trei forţe care erau de partea lui. Partidul era cel mai uşor de învins, pentru că n-avea valoare. Ofiţerii şi soldaţii sunt mai disciplinaţi, în mod normal, urma Securitatea ca o forţă. Numai că împăraţii romani, dacă îţi aduci aminte de ei, şi ei dominau prin frică, dar, din când în când, dădeau nişte jocuri: le dădeau de băut, de mâncat o săptămână... Deci făceau chef peste tot. Deci, pe lângă frică, trebuie să mai dai descărcări pentru întreg poporul.
Asta a uitat să facă Ceauşescu.
Asta! El a mers numai pe frică, frică, frică, frică! De aceea, am încercat un recurs la surpriză. Să acţionez într-un miting de-al lui, în cea mai imposibilă situaţie. Să declanşez Revoluţia în timpul mitingului - asta am avut în cap! Mitingul ăla dirija toată ţara. La Timişoara, Guşă a retras Armata, pe 19 şi 20. A retras Armata în cazărmi, cu blindate cu tot.
Şi aştepta 21. De ce aştepta 21? Pentru că pe 21, la Bucureşti, Ceauşescu ţinea mitingul, erau muncitori care luau cuvântul şi trebuia să fie un entuziasm. Ştii ce se întâmpla? În aceeaşi după-amiază, ieşeau Armatele la Timişoara pe străzi şi îi curăţau pe toţi. Nici nu mai stăteau la îndoială, pentru că aveau, vezi Doamne, susţinerea Bucureştiului. Ăsta era momentul care nu trebuia pierdut!
Fără filme despre '89
Sergiu Nicolaescu neagă că l-ar fi ştiut şi el pe Ion Iliescu „dinainte", neagă vehement că ar fi fost regizorul Revoluţiei, neagă folosind urâta expresie „eh, rahat!", neagă că ar fi fost racolat şi ar fi împlinit o misiune trasată de servicii secrete, neagă că va mai face un film despre 1989. „Am făcut unul şi nu l-a văzut nici dracu'"- spune. E un argument.
„Ce-am văzut? Am văzut cerul"
Am trecut prea repede peste un moment. Ce v-au făcut atunci când v-aţi întors din Germania?
Mi-au ridicat paşaportul.
Atât?! Şi cine a stabilit să fie premiera la „Mircea" în decembrie?
N-a stabilit-o nimeni.
Atunci, cum s-a petrecut?
Asta nu ştiu.
Pur şi simplu, l-au dat fără acordul dumneavoastră?
Tipul care ştia lucrul ăsta e mort, nu vreau să intru în detalii. A murit destul de repede după 1989 şi n-am apucat să stau de vorbă cu el. La un moment dat, cred că Nicolae Ceauşescu a cerut să vadă filmul. Eu aveam nişte dosare albastre, cumpărate de la Paris. Românii aveau dosarele d-alea nenorocite. Deci dosarele albastre, ca ale mele, nu existau. Când am intrat în birou la Ceauşescu, pe 22, avea o masă plină cu dosare. Şi, când mă uit acolo, văd dosarul meu. Era pus mai la suprafaţă!
Aşa, şi de ce nu au lăsat premiera în iunie?
Stai că-ţi spun, că atunci mi-am dat seama că are instinct de conservare şi de dictator. Avea instinct, nu ştiu dacă ţineţi minte „Mircea". Începe filmul cu o luptă şi, la un moment dat, fratele meu e în armata adversă. Şi în lumină apare Mircea. Şi armatele se opresc, cei doi înaintează unul spre celălalt. Deodată vine replica asta: „Frate, noi suntem făcuţi pentru a fi supuşi celor tari. Noi nu suntem nimic, nici tu, nici eu.
Trebuie să ne supunem celor puternici". Şi eu spun fraza următoare: „Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi, nici să-i mai fac să se închine şi străinilor". Când o fi auzit-o Ceauşescu, i s-a zgândărit treaba! Şi mai aveam vreo cinci-şase poveşti de genul ăsta în film. Deci, ce-am făcut eu din Mircea? Un om opus lui Ceauşescu. Opus! Fizic, un tip puternic, aspru, dar alt gen, nu umbla cu găinării. Ceauşescu era tare datorită stăpânirii. El prin frică stăpânea poporul, înţelegi? Pe masă, deci, la Ceauşescu am găsit o copie care avea nişte tăieturi şi pe urmă era lipită la loc. În momentul ăla m-am gândit şi m-am uitat unde au făcut tăieturile.
Erau unde eu spuneam lucrurile astea. Şi faptul că Ceauşescu s-a gândit să dea drumul la film... El pe seara de 21 a căutat să-i cheme la el pe Dan Deşliu şi pe Păunescu. Eu cred că în seara aia, sau cu o zi înainte, Ceauşescu a văzut Mircea cu tăieturile făcute de ăştia. Apoi a dat un telefon şi a zis: „Mâine băgaţi «Mircea»!" El a încercat să ia poporul, să-l ducă la cinematograf şi să uite de Revoluţie. Şi de aia i-a dat drumul lui „Mircea" chiar pe 22 decembrie! Ceauşescu voia să înăbuşe Revoluţia cu „Mircea".
Era posibilă reacţia asta, să dea lumea năvală în sălile de cinema şi să nu mai fie nicio Revoluţie?
Atunci nu se punea problema de filme. Era prea...
Spuneaţi cândva că voiaţi să puneţi mâna pe două TAB-uri şi...
Astea sunt poveşti, multe se spun. Îţi dai seama că eu eram un om cunoscut, toată lumea profita de asta, pe unde mergeam. Oamenii mă văzuseră la televizor şi ştiau că sunt cu ei. Şi lumea simţea nevoia de ajutor. În clipa în care mă vedeau, oamenii strigau:
„Sergiu!, Sergiu!". Mă ridicau pe umeri. Dacă stau să mă gândesc, ce am văzut eu cel mai mult la Revoluţie? Am văzut cerul... V-am zis, oamenii m-au ridicat pe umerii lor!
Cât aţi stat în RFG - nu ştim în ce medii aţi fost - , se vorbea şi acolo că trebuie să cadă Ceauşescu, au fost încercări de a vă racola din partea serviciilor secrete?
Sergiu, în rolul lui Mircea
Niciodată n-a vorbit nimeni cu mine lucruri de genul ăsta. Nu. Nu mi s-a propus să fiu agentul cuiva.
De ce? Eraţi mai nesupus?
Din cauza asta mă şi lăsau în pace şi securiştii, şi toţi. Aveam o fire mai liberă! Eu când am plecat prima dată peste graniţă, trecusem de treizeci de ani! Până atunci n-am fost nicăieri, din cauza trecutului politic al familiei mele. Şi prima dată am plecat prin 1962-1963. Atunci americanii cumpăraseră „Memoria trandafirului", scurtmetrajul meu, cu 20.000 de dolari. Şi m-am dus la Cannes, am dat de bani, de glorie...
Regizor şi politician
- S-a născut la 13 aprilie 1930, în Târgu-Jiu.
- În 1948 termină liceul, la Timişoara, unde se mutase de la vârsta de 5 ani, împreună cu părinţii. Tot în 1948 a intrat la trei facultăţi, Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de ofiţeri de Marină.
- La 37 de ani, în 1967, debutează ca regizor de lungmetraj cu filmul „Dacii", o coproducţie româno-franceză.
- În 1971 realizează filmul „Mihai Viteazul".
- În 1989 joacă un rol-cheie în Revoluţie. La 22 decembrie, aflându-se la Televiziune, Sergiu Nicolaescu este contactat de Ambasada Franţei la Bucureşti, pentru a fi informat că la 40 de kilometri de graniţa cu România, în Ungaria, are la dispoziţie o unitate franceză de comando care să intervină pentru anihilarea teroriştilor.
-A scris patru cărţi despre Revoluţie, printre care „Revoluţia. Începutul adevărului" şi „Un senator acuză".
Se încarcă comentariile...
