Secretele răpirii din Irak

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La doi ani şi jumătate de la răpirea din Irak, jurnalistul Ovidiu Ohanesian a publicat o carte despre cele 51 de zile de captivitate. Petrecut pe 28 martie 2005, evenimentul în care au fost implicaţi trei jurnalişti români are o grămadă de semne de întrebare, dosarul fiind secretizat pe 50 de ani.

După ani de tăcere pe tema răpirii din Irak, Ohanesian se hotărăşte să scrie o carte despre culisele aventurii din Irak. Un volum în care autorul se răfuieşte de multe ori cu cei pe care îi crede vinovaţi, jigneşte şi dă verdicte.

Dar sunt şi fragmente în care Ohanesian relatează lucruri pe care opinia publică nu le ştie despre suferinţele îndurate de cei trei captivi. Deşi jurnalistul nu credea că rezistă mai mult de 3-4 zile în Irak, a rezistat 55 de zile, alături de ziariştii de la Prima TV, Sorin Mişcoci şi Marie Jeanne Ion. 51 de zile au fost petrecute în captivitate, după ce au fost răpiţi de insurgenţii irakieni.

Cum a început totul

“Răpirea a început în biroul prietenului meu, avocatul Antonie Popescu. (…) Ideea călătoriei la Bagdad a fost lansată într-o zi obişnuită, în toiul discuţiilor pe tema ţărilor învecinate, Moldova, Ucraina, Transnistria, după un ţârâit de telefon mobil.

Era Daniela Amoran, secretara directorului Petre Mihai Băcanu.Tam-nisam, fata m-a întrebat dacă sunt interesat să discut cu Ion Bocioacă despre o posibilă deplasare în Irak”, îşi aduce aminte Ohanesian. A urmat contactul cu omul de legătură, călăuza Mohammad Munaf.

“Am stabilit prima întâlnire cu Munaf  la o cafea, undeva în centrul oraşului. (....) Irakianul m-a chemat, în cele din urmă, la sediul grupului de firme Manhattan. Cu Munaf Mohammad am mai discutat câteva lucruri referitoare la securitatea deplasării noastre, urmând ca arabul să angajeze bodyguarzi şi chiar o maşină blindată”.

La Bagdad

La a doua întâlnire cu Munaf, îi cunoaşte şi pe colegii de la Prima TV. “Am tras concluzia că este mai sigur să mergem către Bagdad cu avionul. Ruta cu maşina din Iordania până în capitala Irakului era prea periculoasă”. Ajunşi la destinaţie, hotelul în care urmau să stea nu era o locaţie prea primitoare.

 “Ansamblul hotelier semăna cu o unitate militară, burduşită cu ziarişti străini şi soldaţi, securizat din toate unghiurile. Accesul din şosea se făcea pe o străduţă îngustă, blocată cu o poartă ghintuită cu ţepi lungi şi ascuţiţi din oţel. La intrare stăteau de pază irakieni înarmaţi cu kalaşnikovuri”. A fost primul contact al jurnaliştilor cu Bagdadul.

Viaţa la hotel

“Au ales apartamentul 203. Interiorul părea decupat dintr-o vedere trimisă de pe litoral din anii ’80. (…) Marie Jeanne a ocupat imediat dormitorul matrimonial cu pat dublu, în cel mic ne-am înghesuit noi, băieţii”, povesteşte Ohanesian. “La hotelul Flowers Land, plictiseală mare.

 Singura atracţie: televizorul de un metru diagonală, cu sute de programe din toată lumea. Imagini cu atentate şi victime din Irak în fiecare zi”. Ohanesian şi Mişcoci au avut parte de aventuri încă din prima zi. “… am urcat cu Mişcoci pe terasa hotelului să filmăm elicopterele americane în patrulare deasupra Bagdadului.

Personalul hotelului ne-a înmuiat avântul.

 

image

Să nu mai faceţi aşa ceva, că vă puneţi viaţa în pericol.

image

Militarii americani ar putea crede că avem lansatoare de rachete pe umăr şi ar putea să ne ciuruiască”.„Personalul hotelului era majoritar masculin. Femeia, o raritate.

Când veneau să spele pe jos sau să facă curăţenie, arăboaicele erau însoţite de bărbaţi”, a remarcat Ohanesian. Şi simpla vizitare a Bagdadului reprezenta un pericol. ”Lume multă în centrul capitalei irakiene. Ziua arată ca un bazar uriaş. (…) De abia pridideam să iau câteva cadre cu aparatul digital. Nici aşa nu era bine. Nu ştii peste ce nebun dai şi te ia drept ţintă pentru că l-ai fotografiat. La Bagdad, toată lumea are pistol în maşină”.

Viaţa la Bagdad

În perioada în care s-au perindat pe drumuri, conduşi de călăuzele arabe, jurnaliştii au început să aibă mici probleme de sănătate. Remediabile, fără internări sau intervenţii majore. Marie Jeanne a rămas înţepenită de spate într-o dimineaţă.

“Sora lui Munaf, Miriam, medic psihiatru, a preluat-o pe Marie Jeanne şi a dus-o într-o încăpere pentru consultaţie. (…) Marie Jeanne a revenit mai relaxată. O injecţie cu Voltaren îi luase durerea cu mâna”, şi-a mai amintit Ohanesian.

Răpirea şi captivitatea

În dimineaţa răpirii, pe 28 martie, echipa de la Prima TV era la filmări în zona verde. Ohanesian a rămas la hotel. “M-a trezit instalatorul irakian, care venise să repare racordul spart în baie.

La plecare, omul nu a primit ciubucul la care se aştepta. M-a fulgerat cu privirea, imagine ce avea să mă urmărească la beci vreme îndelungată. Până să mă dumiresc cum a fost răpirea, eram convins că instalatorul frustrat ne vânduse teroriştilor”. În aceeaşi zi, au fost acasă la fostul ministru al sănătăţii, Abdul Selam.

Ohanesian îşi aduce aminte că Munaf era puţin agitat. “Munaf a oprit la un magazin pe marginea drumului. Ne-a făcut semn să nu ieşim din maşină. (…) După ce a coborât, a cumpărat îngheţată, apă şi ţigări şi, sprijinit de uşa maşinii, a vorbit cu cineva la telefonul mobil”.

Sechestrarea

„Nu ştiu dacă am apucat să parcurgem mai mult de un kilometru pe autostrada întunecoasă, când, ce să vezi? Un automobil mare, alb, probabil marca Oldsmobile, ne-a tăiat calea. Maşina, setată cu farurile pe faza mare, a scos un sunet de sirenă, asemănător cu cele de poliţie, proptindu-se de-a curmezişul, la nici doi metri în faţa noastră. Munaf a dat să spună ceva.

A bolborosit ceva neinteligibil, moment în care din maşina agresorilor au coborât doi oameni înarmaţi cu pistoale-mitraliere”, îşi aduce aminte Ohanersian. „Cel mai violent dintre ei avea să fie unul numit «poliţistul», pe numele real Abu Ahmed.

Arabul aducea puţin la faţă cu regretatul actor Colea Răutu, ne ameninţa cu un ditamai kalaşnikovul.(…).“ Ohanesian şi Mişcoci au încercat să evadeze. „Am deschis portbagajul de două ori, încercând să sar din maşină. (…) La mică distanţă în spatele nostru, în plină viteză şi cu fază lungă, o altă maşină a răpitorilor”, mai spune el.

Prima temniţă

„Camera în care ne-au închis era spaţioasă. (…) Pe jos ne aşteptau câteva saltele subţiri. Din când în când, irakienii băgau capul pe uşă şi se zgâiau la noi ca la maimuţe. Prima locaţie, în care am stat vreo patru zile, se afla în apropierea Bagdadului sau în suburbie. (…) Am beneficiat de mâncare din belşug, duşuri cu apă caldă, ţigări, apă minerală”, povesteşte jurnalistul despre prima locaţie în care au fost duşi după răpire.

Prima filmare

Primul film cu cei trei şi însoţitorul lor a fost făcut în această casă, cu echipamentul de filmare al lui Mişcoci. Cei doi gardieni care îi flancau aveau să fie “poliţistul”, cel care i-a băgat în portbagaj, şi un alt arab care îi păzea, numit “grădinarul”.

Filmarea a fost generată de evenimente care se petrecuseră în România.„În mass-media din România apăruse zvonul că răpitorii au cerut, în schimbul eliberării, patru milioane de dolari drept răscumpărare. Au intrat nervoşi peste noi şi, ca răspuns la provocarea din presă, s-a făcut o primă casetă”, arată Ohanesian în cartea sa.

A doua temniţă

“Beciul a fost un adevărat coşmar. La momentul sosirii noastre, erau şapte persoane depozitate sub pământ. Americanul Roy Hallums, filipinezul Robert Tarangoy, franţuzoaica Florence Aubenas, traducătorul ei, un pilot irakian, împreună cu fiul său şi un individ misterios pe care l-am poreclit «Spionul»“, îşi aminteşte Ohanesian despre transferul în locaţia de unde au fost eliberaţi. Într-una din zile, puteau muri în urma unui incendiu.

“În timp ce dormeam, cablurile electrice prost izolate au luat foc. (…) Marie Jeanne şi Florence au avut prezenţă de spirit, au smuls buretele care etanşa intrarea şi au strigat după ajutor”.

Eliberarea

“O echipă de arabi ne-a pregătit pentru plecare. Ne-au spălat, ne-au bărbierit, ne-au făcut poze. Numai jurnaliştii români. «O să căpătaţi legitimaţii cu altă identitate», am fost anunţaţi“. Jurnaliştii au fost transferaţi de arabi unei echipe de eliberatori români.

 “ Am fost scoşi pe rând din maşină, cu ochii închişi şi privirea în pământ. «Români? Români?», am întrebat, bătând aerul cu mâinile. «Da, fiţi fără grijă. Sunteţi acasă», a spus cineva(...)”, şi-a reamintit jurnalistul despre momentul în care s-a făcut transferul ostaticilor.

A urmat apoi drumul spre România. Jurnaliştii nu au plecat spre ţară chiar în ziua eliberării, pentru că americanii nu au garantat securitatea zborului pe întuneric.

Cine este Ohanesian

Ovidiu Ohanesian este născut la 1 ianuarie 1968, în Bucureşti. În momentul răpirii, era jurnalist de investigaţii la România Liberă, de unde, ulterior, a demisionat. A fost răpit în Irak între 28 martie şi 22 mai 2005.

A anunţat de mai multe ori că va publica o parte din cele întâmplate în captivitate. Lucrarea “Amintiri din portbagaj” a fost lansată de curând şi conţine însemnări personale despre cele 51 de zile trăite în arest. Sunt identificate şi o parte dintre persoanele care i-au răpit. Cartea este editată de Editura Minerva şi are 300 de pagini.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite