Satul uitat de lume

mămăliga. Uneori, în bucătăriile celor din Panu se găteşte şi fasole ori alte legume, însă aproape nimeni din sat nu se poate lăuda că are la masă carne ori alte bunătăţi. Satul e

mămăliga. Uneori, în bucătăriile celor din Panu se găteşte şi fasole ori alte legume, însă aproape nimeni din sat nu se poate lăuda că are la masă carne ori alte bunătăţi. Satul e ascuns undeva printre dealurile din zona comunei Stănişeşti. Pe uliţa prăfuită se joacă puşti de toate vârstele, care se adună curioşi în jurul oricărei maşini care ajunge la ei în sat. Sunt murdari, cu picioarele goale şi îmbrăcaţi mai mult în zdrenţe. Aici, la noi, sunt mulţi băieţi. Eu am trei copii şi nici nu mai ştiu numărul nepoţilor, spune Vasile Ailincăi, unul dintre locuitorii satului. Într-una dintre casele dărăpănate nu există nici măcar pat. Cât despre alte piese de mobilier, nu se pune problema. O sobă şi o improvizaţie din scânduri care ţine loc de pat sunt singurele lucruri din camera joasă. Vreo trei micuţi cu vârste apropiate dorm pe scândurile goale. Puţin mai încolo, un alt bordei. O fetiţă de un an şi trei luni stă pe pământ. Este udă şi murdară, dar pare obişnuită cu acest lucru. Unghiile nu i-au fost de ceva timp tăiate. Se joacă cu pământ şi este murdară şi pe faţă. Mama e plecată, nu se ştie pe unde, de vreo trei zile, spune mătuşa fetiţei, care are grijă de micuţă aşa cum poate. În ceaunul de pe sobă fierbe fasole. De unde pâine sau ouă?, mai spune femeia. Situaţia este aceeaşi sau chiar mai rea şi în celelalte gospodării. Cele mai multe familii au mulţi copii şi puţine posibilităţi de a le oferi cele necesare. Printre cei mai înstăriţi se numără familia Vasîi. Sunt 13 suflete, înghesuite în două camere. Fata cea mare s-a măritat şi a adus, la rândul ei, pe lume doi copii. Ei sunt ceva mai norocoşi. Au 58 de oi şi câteva găini. Singurele surse de venit sunt munca cu ziua şi alocaţiile copiilor.
În sat există o şcoală şi o grădiniţă, la care copiii vin mai mult pentru lapte şi corn. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu nevoită să împart cornul pentru că au venit mai mulţi copii decât ne aşteptam, spune Lidia Barcan, educator. Grădiniţa arăta ca un grajd în 2000, când am venit eu aici. Copiii stăteau pe scânduri, aveam trei mese vechi de zeci de ani. Abia în ultimii ani ni s-a construit o sobă, am primit de la Fundaţia de Sprijin Comunitar mobilier şi rechizite. Altfel nu ştiu cum ne descurcam, povesteşte educatoarea. Cel mai important moment pentru copiii din sat a avut loc în urmă cu o săptămână, când câţiva dintre ei au fost într-o excursie la oraş, în Bacău. Florinel, un puşti de şapte ani, sintetizează: Ce ştii tu, tot Bacăul e din ciment şi ce oameni deştepţi sunt acolo. Într-un sat care nu există pe vreo hartă, câţiva copii povestesc şi acum ce minunăţii au văzut la oraş…

"Grădiniţa arăta ca un grajd în 2000, când am venit eu aici. Copiii stăteau pe scânduri, aveam trei mese vechi de zeci de ani. Abia în ultimii ani ni s-a construit o sobă, am primit de la Fundaţia de Sprijin Comunitar mobilier şi rechizite. Altfel nu ştiu cum ne descurcam."
Lidia Barcan